Nu o datã, se întâmplã ca, întâlnindu-se doi artiºti (indiferent din ce breaslã), în dialogul lor, chiar când discutã fiecare despre celãlalt ºi opera lui (ca doi prieteni ce se preþuiesc reciproc), se observã cã, de la un timp, fiecare vorbeºte despre sine, în replicã la experienþa de creaþie a celuilalt, pe care o resimte, din perspectiva lui, ca un neajuns, ori ca un stimul. Nu altfel se întâmplã „În grãdina lui Tagore“ (Editura „Ramuri”, 2007, 92 pag. Tipografia „Conphys”. Rm. Vâlcea), unde poetul Petre Tãnãsoaica „se întâlneºte“, din când în când, pe o alee sau alta, cu însuºi marele poet indian ºi, lãsând reverenþa în subsidiar, îi vorbeºte despre frãmântãrile lui (ºi numai ale lui!), care-l dor pânã la strigãt. Mai poate sã spunã Tagore ºi el ceva plin de miez cum îl ºtim? Nu. Totul, în aceste frumoase ºi încercate versuri (aºezate ca o prozã poeticã) este un intens monolog, în care poetul mai tânãr nu se raporteazã doar la „grãdinarul“ pãmântean, ci ºi la Cel din ceruri, invocat, evocat, provocat, revocat ºi iarãºi invocat, evocat ... pentru a oferi zbuciumului sãu un catharsis ...

Nu este unicã asemenea schemã trialogicã în care, de fapt, locutor nu este decât unul: autorul. Shakespeare a fost „prins“ în ea, depãºind pãrelnicul „triunghi amoros“ prin eternizarea artei sale. ªi, mai departe, în „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginarã ...“, Vasile Voiculescu depãºea erosul prin agape într-o „Cântare a Cântãrilor“ rediviva (precum observã Bartolomeu Valeriu Anania), îngemãnând ontologia artei în ontologia sacrului ... Iar dacã acestea ar fi reperele (prime!), advin ºi întrebãrile: subîntinde eroul liric al lui Petre Tãnãsoaica zborul spre asemenea zariºti de artã ºi sacralitate? Are dramatismul lui tensiunea fundamentatã a destinului uman în „dialog“ cu Divinitatea? Nu suntem departe de a rãspunde (Iov, Ieremia, David, Eclesiastul ni se propun ca alte repere ...) într-un rãstimp, cã poetul se aflã în acest areal...

Remarcãm, mai întâi, cã, în schema lui trialogicã, fiecare dintre cei trei ...interlocutori reprezintã câte un simbol poetic substanþial, de o bogãþie aparte, reuniþi semnificativ în incinta unei (triunghiulare?) grãdini, în care, pe diverse coarde ale psaltirii lui, se exhibã poetul, raportându-se când la Tagore, când la Dumnezeu, dar mai ales la „rana” fatalã a lui ºi a lumii...

De altfel, toposul poetic al grãdinii – derulându-ºi „povestea” din Eden cãtre imperiul Semiramidei (ca una din minunile terestre), apoi cãtre Akademos-ul lui Platon (în care se elevau filosofii), cãtre poezia floralã a minunatului Saadi ºi, în cele din urmã, cãtre ideea acelui guru- poet indian de a-ºi asuma rostul de „grãdinar“ -, devine în poezia lui Petre Tãnãsoaica simbol al lumii pãmântene, lume cãzutã, profanã, dar în ierburile cãreia este imanent ºi Dumnezeu; aceastã lume este un melange de profan ºi sacru, de ceva ce trece ºi ceva ce rãmâne, fiindcã Dumnezeu nu suportã sã nu-ºi susþinã, totuºi, creaturile, în spaþiul ºi timpul pedepsei. Iar prin aceasta, Cel de Sus îºi revelã o mirabilã umanitate, pe care chiar ºi mizeazã poetul în faptele ºi destinul lui („... poate cenuºã voi fi sau doar lacrima care Þi se va stinge pe gurã“ -p. 38).

Fãrã îndoialã, Petre Tãnãsoaica îl preþuieºte mult pe predecesorul sãu indian, care, spre deosebire de, sã zicem, Platon, ocrotitor al „aleºilor“, e „grãdinarul“ întregii lumi, al umanului integral, al bucuriei ºi suferinþei, al iubirii ºi dezamãgirii, al sublimului ºi macabrului, al vizibilului ºi ascunsului, al certitudinii ºi greºelii. Despre misterul acestor contradicþii tãifãsuind, „pe un munte de sare“, ajung împreunã la soluþia unei audienþe tainice la Dumnezeu („Doamne, am stat cu Tagore pe un munte de sare! Primeºte-mã împreunã cu el, la o cinã de tainã!“ - pg. 18). În universul indian al lui Tagore îºi relevã, identitãþi fiinþiale („O iarbã mãruntã creºte la mine în cimitir ... Miroase a cimbriºor ºi seamãnã cu cea care creºte în curte la Nehru, în grãdina ultimului vicerege britanic ... “ -p. 20); din acelaºi univers ar vrea sã se abstragã uneori în nostalgia destinului sãu donquihotesc, dupã zãrile de acasã, unde-i mijeºte speranþa cã ar fi putând fi cheile de la intrarea în Paradis („Trec zilele ca o cireadã de bivoli pe câmpia tot mai sãratã, am fi putut muri cãlãrindu-i pe Calea Lactee, care ne aducea acasã, dar cui îi pãsa, drumul acela nu ducea nicãieri, era doar o iluzie cã ne-am fi putut întoarce, cheile de la Paradis erau aruncate“ -p. 41).

Întretãiat de zigzagurile spontaneitãþii, ºi astfel, cu oralitatea organicã dialogicului, discursul liric intuieºte „în grãdina lui Tagore“ aura ceþoasã, misterioasã a unei dureri irepresibile, a unei tristeþi incurabile (ca în „marea trecere“ din lirica lui Blaga), iar de aceasta poetul nu-l face vinovat pe „grãdinarul” terestru, ci pe Acela Divin, autor al unei „sfinte erori”. La umbra acesteia se roagã a fi primit în Rai Tagore. („Doamne, Te rog, pentru a-i þine întruna uºa-n raiuri deschisã, lui Tagore sã-i pui masa cine-i la umbra Sfintei Tale Erori!!! – p.26), în timp ce el rãmâne sã-ºi poarte, sângerând, crucea unui Destin ce nu înceteazã sã cerceteze sensurile divine ale lumii. Aºa îl redescoperã, la un moment dat, „în spatele unor camioane” („încãrcate de melancolie”), uriaºi gândaci de bucãtãrie, care trãgeau noaptea ca o plasã peste religia singurãtãþii”, „pe Apostolul Pavel cerându-ºi iertare pentru adevãrul pe care nu l-a rostit”. – p 52.

În cãutarea acestui adevãr, rememoreazã secvenþele mai semnificative care i-au îndurerat existenþa, clãtinându-i credinþa (incontestabilã, altfel!) ºi silindu-l, faþã de Divinitate, la atitudini de frondã îndârjitã („Nu-þi fã iluzii, Doamne, nu-þi cer îndurare pentru suferinþa cãrnii care mã otrãvi” – p.19), menþionând cã aici poetul renunþã la forma reverenþioasã a persoanei a doua singular începutã cu majusculã!), din gesturi de disperatã neliniºte ºi rugã („Doamne, rãstoarnã Tu Himalaya credinþei peste câmpii ºi nu lãsa vulturii sã mã risipeascã, poate pe Gangele sângelui meu va trece luntraºul spre Marea cea Mare, pe al cãrei þãrm voi putea adormi – p. 38). Nesomnul poetului este dat de amintirea clipelor de sacrã androginie ale iubirii („Va fi o dimineaþã de iarnã când voi desena, cu mâini îngheþate, chipul tãu în biserici ºi ai sã îmi semeni, când va trece spre altare Maria!) – p. 62, dar mai ales de instalarea nefericirii („Himalaya fierbea în iarbã ºi te vrãjise cântecul altui Pan, cum stãteai pe taluzul de marmurã, odaliscã…” – p. 65-66), ceea ce determinã înteþirea sentimentului („Era o goanã turbatã de cai scãpaþi în galop peste câmpia de fildeº a nopþii, era o iarnã fierbinte sub cerul bengal ºi îl aºteptam pe Alexandru cel Mare sã dezlege sângele din strugurii copþi…” – p. 66). (ªi nu putem sã nu remarcãm frumuseþea acestor versuri de dragoste…)

Dar mai ales versurile despre starea criticã a sãnãtãþii (poetul suferise un preinfarct!) sunt antologice: („ªi, surâzând, chirurgul stã ºi aºteaptã sã-l rog ca sã-mi deschidã pieptul, dar cum nu cred cã el este Dumnezeu, întrevãd o soartã mai bunã, inima sã o ia din loc din proprie iniþiativã, sã porneascã motoarele; Pânã la ziuã nu mai e mult, iar în luminã Te-aº putea lãsa pe Tine sã o atingi, dar chirurgul surâde de parcã ar fi Dumnezeu!” – p. 71). Apelul la Divinitate prilejuieºte un monolog liric care mãsoarã deopotrivã umilitatea omului (asemenea boabelor „de nisip”) ºi nobleþea Domnului (care nu-ºi pedepseºte apostatul, ce aºteaptã cu „dor” întoarcerea lui la rugãciune): „ªtiu cã acum îþi faci socoteli, ai putea sã mã pierzi printre boabele de nisip, pe care le-aduni, dar încã Þi-e dor sã mã vezi chemându-Te seara în rugãciuni!” (p-71-72)

În fond ce-i reproºeazã lui Dumnezeu, prietenul lui Tagore? Într-un cuvânt: rãul din lume, efemeritatea, eufemism al morþii! Alungat din paradis ºi pedepsit cu potop, cuplul uman e salvat de acelaºi Dumnezeu
creator ºi însoþitor ºi, deºi trãieºte un nou moment auroral-cosmogonic, conteazã acum sã-i reproºeze reluarea „pãcatului originar”: „…Doamne, dacã ne-ai însoþit, de ce nu ne-ai spus ce seminþe amare îngroapã la rãdãcinã copacul sub care ne-am oprit?” (p.74). Uneori, insul uman care este poetul parcã-ºi doreºte („încã mai caut”) un alt Dumnezeu decât cel biblic, în întregime bun, deci „iertat”, „pentru cã n-ai îndrãznit sã fii Dumnezeul nici unui ªarpe!” (p.30). Omul, însã, nu poartã decât chipul unui singur Dumnezeu, iar acesta nu este, totuºi (se convinge, nu fãrã o anume ironie, apostatul într-un târziu?!), producãtorul rãului, ci oamenii înºiºi: „poate Dumnezeu a fost el însuºi metalurgist, a fãcut potcoave ºi cercuri la roþi, a fãcut lacãte la pãcate ºi chei la cine ºtie ce adevãr ajungi sã cunoºti când te aºtepþi mai puþin, dar nu cred cã tot el a fãcut lama de fier care intrã în inimã, el a lipsit de la atâtea rãzboaie ºi doar noi am dus morþii la cimitir…” (p.86).

De altfel, din experienþa personalã, poetul resimte compasiunea ºi grija lui Dumnezeu: „…Mai trece un an ºi chirurgul surâde, surâde, iar Tu nu ai curaj inima mea s-o atingi, Þi-e fricã sã nu-Þi rãmânã în palmã…” (p.72). Acest revers al medaliei cu chipul nevãzut al Divinitãþii nu absolvã, însã, de suferinþa metafizicã, omul, chipul Ei cel vãzut. El retrãieºte melancolia fãrã de leac (în ipostaza Împãratului ce a înãlþat Palatul Credinþei de la Taj Mahal – p.72-78) ºi tragismul iminenþei morþii (în ipostazele uman-hristice din grãdina Ghetsimani ºi de pe dealul Golgotei). O poezie precum „Cu sângele ºiroind de sub coroana de spini” ar putea fi antologicã, dacã n-ar avea, în felul postmodern, prea multe topos-uri (aici, biblice) împletite…

Concluzivã (ºi admirabilã!) ne apare poezia finalã, „Dumnezeu stã la masã, ros de melancolie ºi de pãcat”, în care transpare compasiunea Divinitãþii pentru om, regretul sãu pentru “rãul din lume”: „Habar n-ai, îi spune acestuia (Sfântului Petru – n.n.), ce greu e sã nu ai cui sã te plângi!” - ceea ce, în altã ordine de idei, dacã nu e o percepþie (posibil!) proprie, în registrul moral-afectiv, ne întoarce (tot postmodern) la Eminescu („De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-ºi”) nu departe ºi de plânsul profunzimilor Pãmântului, la Eminescu („Und’ izvoare plâng în vale” ºi unde „Apele plâng clar inzvorând în fântâne”) sau ale Cerului, la Bacovia („Aud materia plângând”). Poezia insereazã motivul apocrif al relaþiei „amicale” între Dumnezeu ºi Sfântul Petru, relaþie în care, „ros de melancolie ºi de pãcat”, „Dumnezeu stãtea la masã cu Sfântul Petru, juca zaruri ºi se dãdea bãtut” – fapt neobiºnuit, dar o penitenþã pe care ºi-o asumã semnificativ þinând seama de regretul anterior exprimat. Sau, dacã l-am crede pe Sfântul Petre, ipostaza simbolicã, celest-sacralã, a poetului cognomen din “grãdina lui Tagore”, ajuns, în sfârºit, la cheile Raiului, am spune cã Dumnezeu însuºi, în umanitatea lui, i-a dat omului ajuns alãturi de el dreptate pentru suferinþa fatalã de pe pãmânt. Pentru aceeaºi arºiþã de acolo (unde poetul simþea în sine cum „Himalaya fierbe” a invadat ºi în Eden (aici tot el simþise deja cum „Universul începe sã fiarbã”), i-a pârjolit pãdurile ºi i-a secat apele ºi Dumnezeu însuºi nu a putut (sau nu a vrut!) sã opreascã aceastã suferinþã (rãul!) din lume. ªi-a asumat-o ºi El, cu umanitate absolutã…

A învins apostazia omului sau umanitatea Domnului? A ajuns ciclul cosmic la eschatologie? A ajuns poetul la viziunea absolutã a suferinþei? Care-i va fi de-acum bucuria? (potrivit dictonului „Prin suferinþã, spre bucurie!”)?!

Poezia religioasã a lui Petre Tãnãsoaica, deloc convenþionalã, dar afinã mai ales cu accentele din Vechiul Testament, iscã patetic mereu întrebãri. ªi riscã ºi rãspunsuri. În cãutarea adevãrului ascuns, ultim.

Ea reprezintã un nod nou în reþeaua de psalmi moderni din poezia româneascã (ºi nu numai!).

O menþiune finalã se cuvine ºi pentru ilustraþia graficã realizatã de cãtre Constantin Neacºu, membru al Uniunii Artiºtilor Plastici, care interpreteazã postmodern, în facturã figurativã ori abstractã, motive simbolice tradiþionale: cercul, clepsidra, crucea º.a, implicând o consonanþã vibrantã cu tensiunea poeziei.