Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Petre Tănăsoaica și „femeia lui Yerutonga”

        de Ioan St. Lazăr

De la un volum la altul dintre ultimele – Bonjour, Paris! (2006), Grădina lui Tagore (2007), O jumătate de lună de miere (2008), toate apărute (în condiții elegante) la editura „Ramuri” din Craiova –,  poetul Petre Tănăsoaica a inițiat și și-a dezvoltat ceea ce s-ar putea numi un „stil” propriu, deloc departe de înțelesul celebrei propoziții „Stilul este omul” (a lui Buffon); stil ca și „fixat” în noul volum Femeia lui Yerutonga (Timișoara, editura „Brumar”, 2010), apărut tot în condiții elegante, cu ilustrații (de Részegh Botond) la fiecare poezie.

Formula  prozastică liberă, prelevat epică, dar întretăiată de mari falduri de lirism (direct sau indirect) se potrivește perfect temperamentului coleric, nu o dată paroxistic, pe un fond de melancolie irepresibilă, instalată de la o vreme (Plecam în alt timp, când împărații treceau pe corăbii de oglinda Mediteranei și se afundau în Egipt spre colinele galbene, fluturând mantii largi de nisip . . . Aș putea aici să deschid o paranteză despre cât de mult au șlefuit piramida lui Keops, de se vedea cerul în ea ca-ntr-un vis și se pustiau nopțile, în adâncime – „Să nu ucizi”, 41). O proză construită, în mod evident, cu tehnica poetului de a concentra realitatea în metaforă și simbol, de a învesti cuvântul (concret, proaspăt, senzitiv!) cu o trenă semantică inedită, care luminează intens în context și-i produce o reverberație perpetuă (Pe hârtie aleargă penița cu tuș violet, de la dreapta spre stânga, invers decât s-ar fi potrivit, ca o scriere apocrifă a unui vrăjitor, care știe că nu va ajunge la țărm dacă literele nu se umplu de duh! E mai mult o oglindă în care se-ntorc depărtările să te ajungă, iar în spate, lumina se umple de vid – „Despre nașterea timpului”, 12). În mod corespondent, fraza prozastică, armonioasă ritmic, dobândește o poeticitate memorabilă, încărcată de sensuri și sugestii revelatorii (Dumnezeu, din Capela Sixtină, îl lasă-n Apus pe Adam și înclină degetul ideal spre femeia cea albă împietrind lângă mine! Niciun înger nu mai respiră și așteaptă să cad dintr-odată trăznit! Și Adam parc-ar vrea să îmi spună câte hăuri în cer se deschid, dacă-mi trece prin gând s-o ating! – „Semnul lui Adam”, 28).

„Poeme în proză? Proză dramatică? Lirică realistă sau narațiune simbolică?” – se întreabă Nicolae Manolescu în legătură cu formula poetică adoptată de autorul volumului sus-menționat (din care am citat deja). „Cartea lui Petre Tănăsoaica – își răspunde reputatul critic – se situează la intersecția unor (sub)genuri, încercând să stoarcă din fiecare maximum de frumusețe și sens”. (Astfel: Mă întreb cum aș trăi în partea cealaltă a ecranului (de laptop – n. n., I. St. L.) . . . De fapt, nu fac altceva decât să mă întorc în copilărie, când mă așezam în fața aparatului de radio și mă lăsam transportat, acolo unde au loc toate-ntâmplările, de lumina ochiului magic, în călătorii de neatins . . . Cum ar fi aceasta în care pletele femeii albe iau foc și întunecă soarele! – „Fum de țigară”, 65).

Trecerii de la o/dintr-o formulă expresivă la/în alta, acestui proteism poetic îi corespunde – ca un alt element al stilului – instanța narativă a unei povestiri (de dragoste, în planul dintâi!) care încă se derulează, deci nu poate fi lineară, fiindcă, învăluită în monologul confesiv, este adesea întreruptă de „pliurile” unui dramatism acut (și) contorsionat (Au așezat scânduri groase de brad – miroase-n oraș a păduri destrămate – pentru scena pe care urmează să fiu decapitat. Sau cel puțin așa cred, mai ales că ea mă privește cu o milă cerească, așa ca și când ar trebui să aștept pe cineva, după ce cade noaptea, să mă șteargă din calendar! . . . „Fructele putrezesc pe tipsie”, 63). Această dinamică se răsfrânge inerent în frazarea, pe cât de bogată, pe atât de nuanțată (aproape alambicată), care denotă nu doar tensiunea ideii, ci și tensiunea decantării acesteia (fie măcar o „urmă”!) în concretețea poeziei (. . . mă gândesc și acum că putea fi chiar Platon, despre care i-am povestit femeii din cartea aceasta într-o dimineață la telefon, când se ridicau cețurile de pe văi la Cervara di Roma, cât de muritoare e carnea și ce drum are prin timp de făcut, dacă pe ea s-a așezat urma unei idei . . . „Cel pe care îl așteptăm”, 45). Corelativ, discursul poetic este și el la fel de dinamic, antrenând atât introvertirea poveștii proprii, cât și extravertirea ei către ascultătorii/cititorii aflați imaginar în fața lui, precum cei cu care se comunică pe blog și cărora, pentru întărirea credibilității, e dispus să le dea numărul de telefon al ființei despre care se mărturisește   (... v-aș putea da numărul ei de telefon să vedeți că nu  mint ... – „Facerea focului”, 14).

Toate acestea, într-o scriitură autentic postmodernă, îndestul de variată, de la text la text, demontând, asemeni unui spărgător de gheață, „clișeele” poetului și ale poeziei, așezând doar urme ale lor într-o nouă montură ce angrenează nu o selecție oarecare din elementele realității, ci componentele opuse ale acesteia – poeticul și prozaicul, evanescentul și derizoriul, sacrul și profanul, gravitatea și umorul, sensibilitatea și gândirea, simțirea și livrescul – într-o unitate, de fiecare dată, originală. (Un exemplu: Azi dimineață am primit o veste ciudată, că Michelangelo a ieșit din casă și a dat cu nasul, în Piazzeta del Sol, de un cârd de motociclete! S-a șters la ochi și nu i-a venit să creadă că poate vedea în realitate atâția cărăbuși de tablă, uriași, gata să cadă unul peste altul. În fine, ar fi multe de zis, dar știu că i-a trecut prin minte și că nu putea fi decât o farsă, pusă la cale de Leonardo; el se ocupă cu asta, pune tot felul de aripi la niște capre de lemn și visează să zboare, săracul! – „Înainte de somn, 71). O scriitură îndestul de complexă, antrenând, pe o largă claviatură în spațiu dar și în timp, căutarea/cunoașterea ens-ului uman în imaginile oamenilor semnificativi din trecut, ca și în acelea ale celor din prezent, care, însă, nu mai au „statutul” de altădată, „înalt”, princiar, ci sunt, nu o dată, derizorii, banale (vezi John și Johanna din „Masa de prânz”, 50, 51), încărcate cu semnificația căderii (din Paradis) (vezi pe Adam – vânzător la „magazinul din colț”, în „piața de flori” – din aceeași poezie); căutare deopotrivă cu stăruința de a afla, în spațiul și timpul acestui ambitus existențial uriaș, un loc și un rost propriu, marcat de siguranța absolută a unei îmbrățișări [(Aș putea aici să deschid o paranteză ( . . .) despre călătoria, pe care n-am mai făcut-o, spre gurile Nilului, pentru că, dintr-o greșeală, o pată uriașă de cafea a dat pe afară din cană și s-a întins pe manualul de istoria artei al lui Gombrich. Din el lipsea Mikerinos, despre care ți-am zis că semăna cu mine, înfășurat în brațele misterioasei mele soții. – „Să nu ucizi”, 41)].

Ce aduce nou Femeia lui Yerutonga, care este șarmul și misterul acestei cărți? Întrebări legitime, cu răspunsuri ambigui . . .
Formal, nu mai avem aceleași mici poeme în proză / sau proze poetice scrise ca „dintr-o respirație”, într-un continuum al frazelor, decurgând din gânduri și stări de sentiment stârnite (cu aceeași practică poetică de a încărca unele cuvinte cu semnificații secunde, iradiind în context); de data aceasta, poemele sunt mai ample, împărțite, de regulă, în trei „strofe” / „versete” (numerotate!), dintre care una este pusă în paranteză, marcând interiorizarea autorului, dialogul cu sine însuși, spre deosebire de celelalte, care denotă extravertirea, instanța lui dialogică cu femeia obsedantă (într-o absență mereu prezentă) sau cu cititorii / ascultătorii.
Această particularitate formală este interdependentă cu înseși planurile pe care se situează subiectul cărții: „povestea” unui bărbat a cărui amică a plecat, misionară, într-o insulă cu primitivi aborigeni se transferă de pe „orizontala” exterioară a spațiului pe „verticala” interioară a timpului scurs de la căderea din Eden a cuplului primordial până la clipa unui prezent al existenței lui „desperecheate” (Eu treceam pe o graniță de anotimp, care nu se hotăra în ce parte să cadă și mă clătinam pe picioare ca un bolnav și mă vedeam mereu, într-o vitrină spartă, desperecheat – „Tabla de șah”, 1).

Povestea de dragoste, devenită o relație in absentia, relație de depărtare (între Oceania și Europa) este, în mod curent, „alimentat㔠(și scurtată!), încă din „prima zi” a cărții, prin transmisie de imagini și mesaje pe net, receptate de . . . naratorul-poet prin reacții variate la care ne vom mai referi [Am găsit într-o dimineață pe net, apoi prin ziare, o femeie călătorind prin țările primordiale, patul meu era un fel de munte, de pe vârful căruia priveam, prin fereastra de sticlă a unui calculator, mările de azur strălucind la picioarele ei, păsările care țipau străfulgerând orizontul; era prima zi a intrării în carte (Ah, ce călătorie exotică am să fac din vârful patului, îmi spuneam, iar cearceafurile se pliau unul pe altul, ca feliile unui creier desfigurat de emoție, când regăsește firul ce duce în grădinile lui Adam! – „Grădinile lui Adam”, 4]. Mai mult decât evident din acest lung citat e faptul că autorul folosește pretextul descinderii misionare a „femeii albe”, pentru a „ilustra” el (re)întâlnirea omului modern cu condiția sa inițial㠄sălbatică”, ca și cum, în irepresibila sa „nostalgie a originilor”, a regăsit „firul ce duce în grădinile lui Adam”; astfel, și femeia – niciodată numit㠖, care s-a despărțit de el ca într-un joc de șah cu toate piesele albe și fără„prima mutare” (!), coboară pe scara timpului până în condiția unei alte Eve dintâi; o Evă duală, însă: pe de o parte, având laptop și, prin el, ținând legătura cu evul modern, dramatic și lucid, pe de altă parte, viețuind paradisiac, alături de Yerutonga (un alt Adam dintâi), în evul primitiv, pașnic și naiv. Iar această dualitate induce, psihanalitic vorbind, gândul că această femeie, nedesprinsă cu totul de „coasta” amicului său, nu este decât latura feminină (Anima) a acestuia (Animus), pornită în misiunea de a recupera (simbolic?!) primul habitat uman, armonios în simplitatea și inocența lui, în fond, Viața dintâi (Eva însemnând chiar viața!). . .

Cât despre multele inserturi (înscrise între parantezele solilocviului interior) din răstimpul istoriei (din Egipt, Grecia antică, Roma antică și modernă, Renașterea italiană ori Parisul și Budapesta de azi), un fel de borne ce „măsoar㔠ambitusul dintre Paradisul ceresc și cel terestru, ele sunt și pretexte de a relaționa, pe o scală de valori cu vectori în sus și în jos, cele două lumi. [(E o ploaie imperială pe străzile Romei, ca și când s-ar fi desfăcut, cum am văzut aseară la Chiesa del Gesú, bolta cerească și un soare incert, pe sub cel pe care l-am pierdut în apus, se topește lichid pe caldarâm. În vitrina unei librării e sărutul lui Klimt. Ea e în transă și stă lipită de chipul unui fachir , adormit în cearceafuri de jar; amândoi se vor topi. Îmi închipui că femeia cu părul de foc s-ar întoarce din călătorii cu sufletul lui Yerutonga închis în plămâni și ar dansa pe rolele unor picuri de ploaie, șlefuite de mine în gând săptămâni după săptămâni. Ah, am uitat ce-i spunea pescarul Noin femeii cu aripi de înger: că numai bărbații beau kava și femeile nu!) – „Viața de aici și cea de departe”, 49].

Consumându-și singurătatea în amintiri (Acum îmi scrii de departe, de prin țări ideale, cu țărmuri la mare, la fel de curate cum a fost prima zi ce luneca de-alungul coapselor tale, pe care le-am acoperit în ultima noapte cu zăpada fierbinte a unui cearșaf . . . „Tabla de șah”, 3), în accente de orgoliu rănit („Despre piatra numelui meu”, 8, 9) ori de inerentă gelozie (Din fotografiile, puse în undă pe net, ea zâmbește întruna unui necunoscut . . .  – „Despre nașterea timpului”, 10); sau . . . lumina cu gust de otravă pe care zilnic o sorb direct din ecran . . . –„Grădinile lui Adam”, 6), eul liric narator ajunge treptat, cu o bogată imaginație, dar și înțelegere, să perceapă firescul acelei lumi de început, inclusiv cu planul ei erotic, și să se implice în existența ei. Însoțește fără rețineri noul cuplu edenic în gesturile cotidiene (la scăldat, la pescuit, la spart lemne, la pregătirea mesei, la ritualuri), se străduie să devină de-al lor și chiar  să-l prețuiască (pentru cât bine îi face femeii albe) pe Yerutonga („sălbaticul” care descoperă dragostea, nu ca pe o necesitate și datorie, ci ca pe o taină, o vrajă și plăcere primenitoare de lume. (O întreabă târziu de nu crede cumva că ei sunt cei dintâi rătăciți sub copacul ce n-a scuturat pe pământ nici un fruct . . . – „Despre curcubeu”, 30; Yerutonga, cu care se și poate identifica, parțial, în stările mele subtropicale – „Ploaia lui Klimt”, 77; iar aceasta poate fi încă una din „cheile” cărții: Începuse să-i placă lui Yerutonga fiecare întâlnire cu mine, mai trebuia să-l învăț să citească, ceea ce nici voi nu știți prea bine, ce se ascunde nevinovat sub poezie! – „Ploaia lui Klimt, 78) – până la urmă îi acceptă (mă gândesc într-un fel să-i ajut și desfac peste mările sudului o fâșie de umbră, ca un pod, de acum spre trecut! – „Despre curcubeu”, 31). Dar îi  acceptă pentru că el însuși a devenit „de acolo” și agreează acea simplitate naturală și puritate aurorală a sufletului omenesc, care, de fapt, sub circumvoluțiunile acestui text complicat cu disimulări „civilizate”, este năzuința de fond a cărții. (Aici este, poate, locul în care să slobozim, totuși, un gând stârnit la lectura repetată a acestor „poeme exotice din vârful patului”: „deșteptarea” lui Yerutonga la civilizație și o nouă religie, aceea creștină, prin vraja exercitată asupra lui de către femeia cea albă, nu aduce cu descântecul fatal din poemul „După melci” al lui Ion Barbu? Are vreo altă șansă decât a melcului barbian Yerutonga, care nu poate străbate treptele necesare învățării alfabetului lumii noi? Aceste întrebări nu și le pune, însă, poetul nostru și nu i le putem pretinde, întrucât ideea lui esențială ține de „reinventarea” cuplului modern într-un cuplu quasi-auroral, Femeia cea alb㠖 Yerutonga, ca ipostaze poetice pentru cuplul Anima-Animus; el, eul liric, țintește la recuperarea purității umane dintâi.)
Încă n-am scris despre alte multe și rafinate idei și construcții poetice care merită degustate de aici. Iată măcar una, ca un „curcubeu” al mesajului – la un capăt, cred că Dumnezeu a greșit tare mult că nu i-a dat Evei o șansă ca să poată alege pe cine va duce să muște din fruct. Astfel nici Iisus n-ar fi ajuns pe cruce . . . „Un singur Adam”, 24; iar la celălalt capăt: Aici, toată istoria se varsă în viitor și Dumnezeu nu-i mai dă viața lui Adam, ci schimbă povestea și-l trage afară, cum se întâmplă de obicei, numai din Eva – „Înainte de somn”, 72). Încercând s㠄dezlegăm” aceste exprimări metaforice, deliberarea întrebărilor interioare poate duce până la ideea (ezoterică) potrivit căreia „femeia va mântui lumea” (Paul Evdokimov), de unde, întorcându-ne la volumul lui Petre Tănăsoaica, Yerutonga, cel „învățat” de femeia albă, cu părul ca focul, poate reprezenta pe „noul Adam”, cel din coasta Evei; cu el ar ajunge ea sub pomul ce încă nu a dat fruct, adică în aurora unei existențe noi (Deloc întâmplătoare sugestiile din volum privind grădinile lui Adam, nașterea timpului, facerea focului ș. a., respectiv tema unei noi geneze!). Iar, în această perspectivă (nou-genezică, deși, fără îndoială, problematică!), e mai mult decât firesc motto-ul cărții: . . . dar nu e vorba de nicio întrecere. E numai lupta de a recâștiga ce s-a pierdut . . . (T. S. Eliot, East Coker, V).

„O putem citi – această poezie a lui Petre Tănăsoaica (n. n. I. St. L.) – în fel și chip, captivați de peripețiile imaginare ale unor personaje doar în aparență exotice; intrigați de o simbolistică discretă, deopotrivă veche și nouă; fermecați de o limbă perfectă în care boarea arhaică adie peste o acută modernitate” – scrie Nicolae Manolescu. Iar, dacă mai sus caracterizam natura acestei poezii drept postmodernă, acum, în final, putem spune că, prin substanța și coerența ideilor poetice (la nivelul fiecărui poem și la nivelul ansamblului cărții), prin șlefuirea metaforei și a frazei și armonia muzicală (în tonalitate de fond melancolică), această factură se „clasicizeaz㔠și intră în zodia perenității . . .

Nr. 02/2011
Reunirea Comitetului Director al U.S.R.

Premiile ARIEL

Dinu Flămând, laureatul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” pe anul 2010

Revista revistelor
de Gabriela Gheorghișor

FLORIAN SAIOC – 80

Din Jurnal (2005)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (10)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

O vizită la Cernăuți
de Adrian Popescu

Ani murdari
de Nicolae Prelipceanu

Cu padre Mărginean despre Anotimpul din Patmos
de Nichita Danilov

Sînge în „pulberile” cuvintelor
de Dumitru Chioaru

Patria poeziei
de Paul Aretzu

Existența din semne
de Florea Miu

Scriitorul și forul său interior
de Ioan Lascu

Sentimentul non-apartenenței
de Gabriel Coșoveanu

Teatralitatea romanului sub comunism
de Gabriela Gheorghișor

Mainimicul cel de toate zilele
de Bucur Demetrian

Tainele și spaimele inimei
de Daniela Firescu

Aurel Rău: Darul adus de fiecare zi
de Ștefan Vlăduțescu

Prin Castelul Obersdach la bucătărie1
de Gheorghe Schwartz

Poeme
de Virgil Diaconu

Ion Cristofor. De la fiorul liric la starea de spirit
de Mircea Bârsilă

Faptă și trezie
de Florin Caragiu

Avangardistul perpetuu (2)
de Octavian Soviany

Poem
de Cristian Belodan

În deal la Lilieci
de Toma Grigorie

Postume
de Marin Sorescu

Ratarea – sau idiotul sublim
de Claudiu Soare

Poem
de Simona Grazia Dima

Poeme
de Philip Michael Ondaatje

Eminescu și realsemitismul
de Constantin Romulus Preda

Bisericile de lemn în actualitate
de Luiza Barcan

O anumită justificare
de Octavian Anuța

Petre Tănăsoaica și „femeia lui Yerutonga”
de Ioan St. Lazăr

Poeme
de Sayumi Kamakura

© 2007 Revista Ramuri