Atunci când Valeriu Anania publică volumul de versuri File de acatist (în 1976, la Detroit), amândoi sfinţii evocaţi liric – Sfântul Ioan Valahul, căruia îi este dedicată partea întâi, intitulată Iluminatul, şi Sfântul Calinic Cernicanul, căruia îi este dedicată partea a II-a, Luminătorul – erau canonizaţi, deci aveau şi inerentele acatiste pentru slujirea canonică. Prin urmare, e de presupus că autorul, scriind „file de acatist”, nu a propus alternative la acatistele oficiale, ci texte cu o altă finalitate, pe care urmează să o elucidăm. Observăm, în prealabil, că, semnând cu numele de scriitor, Valeriu Anania, care este, în acelaşi timp, un teolog, om al bisericii, marchează intenţional scoaterea textelor din cadrul liturgic şi introducerea lor în spaţiul estetic al artei literare; al artei cu subiect religios, însă, şi va trebui să ne întrebăm dacă avem de a face integral sau nu cu estetica teologică sau cu estetica pur literară.

Acatistul (gr. akathistos = text ce se spune/şi ascultă în picioare) este un imn religios cântat sau o slujbă religioasă de laudă şi preamărire, de bucurie şi mulţumire lui Dumnezeu, Maicii Domnului, Îngerilor şi Sfinţilor, prin care se cere ocrotire şi ajutor în nevoi (1). De mare prestigiu este Imnul Acatist al Bunei-Vestiri, închinat, în secolul al VII-lea, Maicii Domnului, pentru că a apărat Constantinopolul în faţa atacurilor persane. Considerat drept capodoperă a imnografiei liturgice bizantine (2), el este ilustrat iconografic în pronaosul bisericilor ortodoxe, fie integral, prin 24 de scene (ca la mânăstirile Cozia, Snagov, Suceviţa, Vatra Moldoviţei), fie parţial. Totodată, textul său este un etalon pentru structura speciei imnografice creştine a acatistului, compusă din 13 condace şi 12 icoase, precedate şi urmate de alte rugăciuni; fiecare icos cuprinde şi o litanie alcătuită din 12 stihuri („după descrierea din Apocalipsă, cap. 12”) (3) şi un al 13-lea stih (invocaţie) ce se repetă identic la sfârşitul fiecărui icos. În rânduiala liturgică a slujirii imnelor acatist, se înscriu, introductive, rugăciuni, tropare şi psalmii 142 şi 50, apoi lectura alternativă a condacelor şi icoaselor, repetarea de 3 ori a celui de al 13-lea condac, repetarea finală a primei perechi de condac şi icos, după care rugăciunea şi otpusul de sfârşit.

Filele de acatist ale poetului Valeriu Anania nu respectă strict această structură canonică, dovadă că nu au finalitate liturgică. Ele conţin, în fiecare din cele două părţi, câte 13 stări (corespunzătoare condacelor), şi, respectiv, câte 12 trepte (corespunzătoare icoaselor), opţiunea pentru termenii de „stare” şi „treaptă” sugerând, în limba română, mai adecvat, ideea de ascendenţă în trăirea sentimentului imnic; de altfel, ca şi condacul, „starea” implică, în conţinut, rugăciunea, cu motivaţia ei biografică şi spirituală, şi încheiată cu invocaţia Aliluia; la rândul ei, „treapta”, ca şi icosul, este o „creştere” a sentimentului, proiecţie în lirism, o laudatio pentru sfântul respectiv, marcată printr-o frază caracterizantă şi apoi 12 stihuri multiplu definitorii, introduse prin refrenul Bucură-te; după acestea, urmează al 13-lea stih, având conţinutul cel mai intens semnificativ şi repetându-se la finalul fiecărei trepte (ca şi al fiecărui icos): Bucură-te, mucenice noule Ioane sfinte! şi, respectiv, Bucură-te, mare avvă, dulce Calinic părinte! Exprimând creativ relaţia omogenă dintre condac şi icos, poetul implică acest stih încă de la sfârşitul stării întâi, pe care o „deschide” în legătură intimă cu treapta întâi ce îi urmează în pereche. În continuare, succesiunea de perechi „stare-treaptă” se derulează număr de număr conform modelului bizantin, dar fără reluările cultice din finalul acestuia. Dacă adăugăm faptul că poetul nu precede şi nici nu încheie vreuna din cele două „părţi” ale volumului cu rugăciunile cultice, rezultă, cu atât mai evident, că el a realizat o esenţializare a speciei liturgice, transferând-o pe aceasta în planul literaturii, conferindu-i un statut literar, cu o structură formală stabilă, în continuitatea tradiţiei bizantine; acest statut literar este potenţat de faptul că poetul preia din tradiţie factura prozodică a acestui imn (cântat) şi îşi îngăduie şi un exerciţiu creator de excepţie, aşezând în acrostihuri primele patru versuri din trepte (IOAN şi, respectiv, AVVA); precum şi cele şapte versuri din stări (VALAHUL şi, respectiv, CALINIC) – ceea ce implică o împlinire în aspiraţia (barocă) spre perfecţiune şi consună cu firea clasică a autorului.

Avem de a face, în ansamblu, cu o întreprindere estetică extrem de curajoasă în contextul literaturii moderne şi postmoderne, ca şi în contextul ideologic din ţară, unde a doua ediţie apare în 1981, în circuit închis, ecclezial, fără a beneficia de comentarii de factură literară. Dar întreprinderea sa nu va rămâne izolată, poetul însuşi o va continua şi rafina, în volumul Imn Eminescului (1999), organizat intern în formula (consacrată în 1976) a acatistului literar, fără să mai fie nevoie să se consemneze (tautologic) în titlu numele speciei imnografice de sorginte bizantină. Se poate spune, astfel, că literatura română contemporană, după contribuţii antecedente notorii (între care Imnul acatist la Rugul aprins al Născătoarei de Dumnezeu, întocmit de poetul Sandu Tudor / ieroschimonahul Daniil Tudor), s-a îmbogăţit, prin aportul decisiv al poetului-teolog Valeriu Anania, cu o nouă specie poetică din clasa imnului, acatistul, aplicabilă deopotrivă la persoane sacrale, dar şi, iată, la mireni cu „înveşnicire” spirituală.

Să fie, însă, psiho-critic vorbind, în motivaţia interioară a acestor demersuri poetice, „reacţia” tradiţiei cultural-spirituale răsăritene la presanta „acţiune” sărăcitoare a modernităţii secularizate şi a „religiei” comuniste-atee  (plină de ode partinice)? Cu siguranţă, atitudinea poeţilor a fost, subtextual, polemică, vizând totodată o pregnantă restauraţie ontologică a poeziei, prin lucrarea logosului poetic inspirat de Duhul Sfânt.

De altfel, raportul între istorie şi ontologie structurează dinamica internă a destinului celor doi sfinţi evocaţi, fiecare din ei fiinţe concrete, implicate în istorie, dar proiectându-se, prin spiritualizare, în condiţia ontologică. La numai 20 de ani, Ioan Valahul devine, în 12 mai 1662, o victimă a istoriei ca şi a cutezanţei de a-şi apăra condiţia umană creştină în faţa asupririi politice şi perversităţii imorale otomane – versurile poetului fiind deosebit de expresive pentru dualitatea destinului, care, prin iluminarea harului în suferinţă, transformă căderea martirică în urcuş serafic (... bucură-te că din lacrimi îţi găteşti cunună-n cer [...] bucură-te rană scumpă înflorită-n lut şi-n rai... – pag. 26). La altă scară a istoriei, Sfântul Calinic Cernicanul, trăind într-o perioadă convulsivă, încărcată de evenimente tragice şi înnoitoare: revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi (re)începutul domniilor pământene, revoluţia de la 1848, dar şi Unirea Principatelor – evenimente la care a participat activ, în consens cu aspiraţiile neamului românesc şi impresionându-i chiar şi pe inamicii acestuia , şi-a purtat printre oameni aura ascezei individuale şi a dăruirii integrale pentru ceilalţi (socotiţi „fraţi întru Hristos”), pentru neamul său ortodox, fiind totodată un ziditor de suflete şi de lăcaşuri creştine (biserici, şcoli, spitale), un teofor („luminător”), impunând ontologia în faţa istoriei – versurile poetului fiind în acest sens pline de expresivitate : ... bucură-te grădinarul Maicii Domnului la noi (pag. 50), bucură-te grai prin care Dumnezeu coboară-n faptă (pag. 52), bucură-te lut prin care Dumnezeu îşi moaie pasul (pag. 58). Reliefând puterea credinţei jertfelnice şi a spiritului ziditor sub impulsul fluxului comun al luminii iniţiatice (5), care a făcut dintr-un erou un iluminat şi din celălalt un luminător, poetul a pus în evidenţă racordul umanului la divin şi transcenderea istoriei de către ontologie (înţeleasă sacral) – ceea ce constituie sensul major al cărţii.

Critica literară, la rândul ei, relevând, în acelaşi sens, continuitatea şi complementaritatea celor două ipostaze/sau modele româneşti de sacralitate, a observat şi implicarea subiectivă a autorului în palimpsestul textelor, ceea ce le conferă un grad sporit de originalitate. Liviu Petrescu (6) şi, după el, Lucian-Vasile Bâgiu (7), au identificat, în imaginarul primei părţi a volumului, atunci când se evocă detenţia Sfântului Ioan Valahul, un intertext ce aminteşte de însăşi detenţia poetului în închisorile comuniste: Bucură-te mire tânăr cu inelul în cătuşă/bucură-te cel ce-n suflet îi deschizi veciei uşă/bucură-te că-nchisoarea o prefaci în largă zare/ bucură-te cel ce-n zarcă arzi miresme lumânare (Treapta a opta). Aceasta implică, în mod neaşteptat (şi curajos!), în ciclul Iluminatul, o împletire cu adevărat unică între poezia de inspiraţie religioasă şi poezia politică, după cum afirma Liviu Petrescu (8). Monograful poetului, Lucian-Vasile Bâgiu, relevă, la rândul său, că Valeriu Anania, în „filele” dedicate „Luminătorului” avva Calinic, poate să facă vagi referiri de subtext la postura sa (a autorului – n. n.) de duhovnic al colegilor în zeghe din timpul întemniţării de la Jilava şi mai ales Aiud sau, ulterior, chiar al unor înstrăinaţi de plaiurile ţării, în perioada imediat următoare, a îndelungatului «misionarism american». Cum, însă, în acest caz, exemplele nu sunt îndeajuns de edificatoare [(între ele: Veac nou visezi din unda duratei româneşti (pag. 36); Vin fraţii precum cerbii la limpede izvor/ Ascultători fântânii de cuget radiar (pag. 38); Arzând hotarul nopţii ce-ţi bântuie surghiunul (pag. 48)], acelaşi tânăr critic îşi pune problema „dacă această grilă de interpretare este acceptabilă” şi, ferindu-se de afirmaţii tranşante, consideră demersul „intertextual” al poetului ca fiind mai degrabă colateral intenţiilor şi finalităţilor ciclului «Luminătorul» (9).

Dar insertul biografic e mai consistent şi mai complex în volum chiar pe o coordonată principală, întrucât poetul îşi asumă dintru început, pe de o parte, identificarea imaginară cu eroii evocaţi, retrăirea experienţei lor biografice şi spirituale – ceea ce face orice artist autentic, iar, pe de altă parte, însuşirea, din această experienţă, a ceea ce poate fi comun şi tâlc pilduitor pentru, la fel, existenţa lui însuşi, care se defineşte prin creaţie, aceasta având virtutea transcenderii. Cu alte cuvinte, poetul îşi asumă transferul acelor experienţe în graiul poeziei, transcenderea lor în planul artei sale, născută şi ea din jertfă existenţială şi transfigurare spirituală: Vremelnicele lacrimi jertfite de norod/ Acum în graiul nostru biruitoare cresc (pag. 54). O concluzie firească, la care ajunge şi Lucian-Vasile Bâgiu afirmând că, în pofida caracterului vag al sugestiilor, prin File de Acatist Valeriu Anania dă expresie nu doar iluminatului mucenic Ioan Valahul şi luminătorului episcop Avva Calinic, ci şi naturii şi condiţiei poetului, ce îşi asumă tacit, subtextual, ambele postůri, de iluminat de către divinitate pentru a fi luminătorul cititorului prin intermediul versurilor. Anania săvârşeşte, mereu, o liturghie, prin atelierul artistic (10).

Mergând mai departe, vedem în cele trei experienţe (dintre care aceea a poetului este integrală, cuprinzând şi treapta iluminării şi treapta luminătoare) condiţia umană istorică şi ontologică în trei ipostaze, care, în contexte liminale, îşi pun problema mântuirii, problemă centrală în teologia interbelică a lui Nae Ionescu, dar şi în orice vreme. La această problemă, tinereţea - reprezentată simbolic prin Ioan Valahul - răspunde cu conştiinţa demnităţii creştine şi a jertfei pentru aceasta (întocmai cum, peste timp, Vasile Gafencu şi atâţia alţi tineri şi-au asumat-o în închisorile comuniste!). La rândul ei, maturitatea - reprezentată simbolic prin avva Calinic şi încorporând, prin asceză şi milostenie fără limite, jertfa personală - răspunde, în plus, cu fapta ziditoare pentru semeni şi neam, ca supremă datorie faţă de Dumnezeu şi aproapele. Răspunsul poetului la problema mântuirii este însă dublu: pe de o parte, disimulându-şi biografia (tinereţea, maturitatea) în ipostazele eroilor săi care ajung la condiţia sacrală (orice existenţă este potenţial sacrală, dar devine cu adevărat prin fapta jertfelnică!), pe de altă parte, adoptând actul său creativ, care este transcendere a condiţiei umane prin graiul artei, căci, analog sfinţilor „mijlocitori” la Dumnezeu, şi artistul, ca exponent al umanităţii, năzuieşte a fi „punte de foc spre Dumnezeu”: Când oare fi-vom volnici de mijlocirea ta/ Aprinsă ca o punte de foc spre Dumnezeu? (pag. 57).

În mod aparte, poetul ajunge la această înaltă condiţie prin intermediul formelor concret-sensibile specifice artei sale, care, în cazul nostru, sunt cele două ipostaze sacrale, Iluminatul şi Luminătorul; faţă de acestea, el, în aparenţă, nu marchează identificarea, ci se detaşează în deferenţă şi veneraţie, pentru a le liturghisi. În fond, prin aceste ipostaze succesive şi complementare (biografic şi spiritual), Valeriu Anania, în condiţiile istorice de dinainte de ’89, readucea în literatură condiţia umană ca o condiţie eminamente orientată ontologic şi mântuitor către Absolutul divin; preocupat mereu de transcenderea existenţei, poetul, urmând mentorilor săi, Tudor Arghezi şi Vasile Voiculescu (a căror „lecţie” de expresivitate se resimte particular în versurile lui), readucea, într-un fel propriu, în literatura noastră, duhul creştin.

Nu era singurul temerar, dacă ne gândim şi la Ioan Alexandru, Daniel Turcea, Adrian Popescu ş. a., dar era cel mai „calificat”, de unde şi puterea (artistică) de a impune o specie poetică – acatistul – de sorginte religioasă (bizantină). Iar, dacă am repetat verbul „readucea”, e şi pentru că, îndeosebi în cazul poeţilor ce vin din perioada interbelică – Sandu Tudor, Valeriu Anania, ca şi poeţii închisorilor, azi recuperaţi în ordinea istoriei literare (Radu Gyr, Nichifor Crainic ş.a.) –, putem vorbi de o continuitate cu tendinţa de spiritualizare neo-bizantină autohtonizată, întâlnită în creaţia multor exponenţi ai artei religioase (arhitecţi, pictori, muzicieni) din acea perioadă. Şi nu doar de continuitate, ci şi despre actualitatea acestei tendinîe putem vorbi, ca expresie a ortodoxiei româneşti.

1. Vezi: Preot profesor Pamfil Radu, profesor Laurenţiu Radu, Imnele Acatist. Îndrumător practic. Timişoara: Brumar, 2002, pag. 7.

2. Preot prof. dr. Ioan Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, A-Z. Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, pag. 7.

3. Ibidem.

4. Aici şi mai departe consemnăm paginile după ediţia Valeriu Anania, File de acatist. Cluj-Napoca, Editura Arhidiecezană, 1996.

5. Vezi: Lucian-Vasile Bâgiu, Valeriu Anania-scriitorul. Cluj-Napoca: Limes, 2006, pag. 110.

6. Liviu Petrescu, Pământ şi cer, prefaţă la vol. Valeriu Anania, Poeme alese. Cluj-Napoca: Dacia, 1998, pag. 5-8.

7.Vezi: Lucian-Vasile Bâgiu, op. cit., pag. 75-81.

8. Liviu Petrescu, op. cit., în vol. Valeriu Anania, Poeme alese..., pag. 8.

9. Lucian-Vasile Bâgiu, op. cit., pag. 78-79.

10. Ibidem, pag. 89.