– Ce e luciditatea patriotică şi de ce avem nevoie de ea?

– Luciditatea patriotică este o manieră de a ne raporta la trecut şi la viitor, trecând prin prezent. Ca junimist şi conservator, am încercat, prin această formulă, să sintetizez o întreagă tradiţie intelectuală, una care urcă, în spaţiul românesc, până la Maiorescu. Luciditatea patriotică este, înainte de toate, patriotism, adică ataşamentul senin şi profund faţă de valorile care ne definesc, ca parte a unei comunităţi. Edmund Burke evoca, memorabil, acele insule de loialitate în jurul cărora se edifică o naţiune: vecinătăţi, parohii, şcoli, locuri de memorie. Ca unul care sunt îndatorat lui Burke, aş spune că primul cerc al lucidităţii patriotice este cel al spaţiului în care ne naştem şi la care visăm. De aceea, luciditatea patriotică exclude beţia de cuvinte şi demagogia, dar îmbrăţişează o anumită nostalgie fără de care viaţa noastră ar fi un imens pustiu.

Rezumând, luciditatea patriotică este un apel la datorie, la respect faţă de domnia legii şi faţă de democraţia constituţională, o invitaţie constantă la regăsirea surselor de spirit critic. Luciditatea patriotică este asemeni unor borne pe care le stabilim spre a nu cădea pradă cântecului himeric al fanatismului şi al demagogiei. Ea este, în accepţiunea mea, incompatibilă atât cu politica etnocratică, cât şi cu delirul PC al progresismului. Ca orice lectură conservatoare, ea este anti-utopică şi deliberat opusă elanului de remodelare ideologică. Totalitarismul este culminaţia acestei patologii a modernităţii.

– Ce opunem şi – poate – combatem acestei formule, luciditatea patriotică?

– Luciditatea patriotică este, tradiţional vorbind, o poziţie delicat de apărat şi de îmbrăţişat. Cei care o îmbrăţişează sunt, inevitabil, „duşmani ai poporului” sau reacţionari. Cazul lui Maiorescu serveşte spre a ne reaminti despre datoria de a ne situa în contra acestui curent al delirului demagogic.

Dacă urmărim anii de după 1918, putem vedea blocul de idei care se opune patriotismului. El este echivalentul românesc al rătăcirilor globale. De la naţionalismul integral şi fascism până la comunism, trecând prin xenofobie şi antisemitism, panoplia de patologii este una remarcabilă. România nu a fost imună la acţiunea destructivă a acestor agenţi intelectuali. Complexele de inferioritate sunt anulate, tragic, prin apelul la himerele totalitare. Patriotismul democratic şi constituţional este denunţat de cei care, în numele rasei sau al clasei, aspiră la purificarea naţiunii.

Inamicii sunt, invariabil, colectivişti. Ei fac apel la mase, la număr, la coloanele ce merg în marş, asemeni unor armate. Este diferenţa dintre comunitate şi colectivitatea totalitară, dintre organicitatea senină şi ordinea de cazarmă a ideocraţiilor.

Dacă privim în urmă, recitind jurnalul lui Mihail Sebastian, avem acces la această nebunie legionară care întruchipează tot ceea ce patriotismul denunţă ca rătăcire funestă. Definiţia etnică prin excludere şi manipularea criminală a sentimentului religios sunt două dintre efigiile acestui moment teribil: antisemitismul este expresia hidoasă a acestei abordări totalitare. Cât despre comunism, în formă dejistă sau ceauşistă, el nu poate fi decât inamicul sentimentului patriotic. O ţară încătuşată marxist-leninist este o închisoare şi nimic mai mult.

– Şi, din ceea ce opunem lucidităii patriotice, ce anume i se pare foarte toxic şi de ce?

– Dintre toate avatarurile acestui delir ideologic, ceauşismul mi se pare nu doar cel mai longeviv, dar şi cel mai insidios. Şi aceasta pentru că el este un compus de sinteză în care se amestecă, toxic, himerele de dreaptă şi de stângă radicală. El este egalitarist, corupt, megalomanic, etnicist, compromiţând tot ceea ce o naţiune poate avea ca definitoriu, mai cu seamă tradiţia ei.

Visul ceauşist este un vis împlinit. Prin agresiune politică, prin planificare, prin demolare, prin mutilare arhitecturală şi prin educaţie, ceauşismul a învins acolo unde alţii au eşuat. Pariul său de edificare a omului nou este unul câştigat. Omul nou ceauşist este cel care se regăseşte, după 1989, în fesenism şi în peremism. Credinţa în teoria cetăţii asediate este una ceauşistă, după cum ceauşistă este încrederea în unicitatea dacopată a poporului nostru.

Ceauşismul a lăsat post-comunismului o naţiune socialistă şi un stat totalitar şi decrepit. Devastarea comunistă a fost eminamente antropologică, prin instituirea unei morale ce tăgăduieşte solidaritatea, în beneficiul clientelismului şi al corupţiei. Imaginea României de astăzi ar fi de neimaginat fără Nicolae Ceauşescu.

– Dar e confortabil să încerci să priveşti lucrurile prin această lentilă? Luciditatea patriotică – e ea o sursă de linişte, de echilibru? Aici, mai ales aici, la noi, în România.

– Luciditatea patriotică în care mă regăsesc este una în egală măsură senină şi angajată critic. Este senină pentru că este înscrisă în tradiţia limbii şi a culturii române: limba este acel material din care ne croim visele, iar asta ne dă puterea de a merge mai departe. Lectura conservatoare ne aminteşte de participarea noastră la un trunchi ale cărui ramuri suntem. Adaptarea şi progresul nu înlătură acest ataşament faţă de cei care ne-au educat şi ne-au inspirat. Poezia lui Ion Pillat este una dintre expresiile cele mai luminoase ale continuităţii care ne oferă un sens al identităţii prin memorie.

În egală măsură, luciditatea patriotică este chemată să înfrunte mediocritatea, impostura şi delirul demagogic. Angajamentul civic este patriotism, căci patria la care ne întoarcem este o patrie a decenţei şi a onestităţii intelectuale.

În România anului de graţie 2018, toate acestea pot fi privite ca rătăcirile unui idealist. Dar milioanele de români ce rezistă, de un an şi jumătate, sunt uniţi în jurul acestei speranţe patriotice.

– Pe ce tradiţie culturală stă/ e de aşezată această luciditate patriotică? Cine ne învaţă cu adevărat despre ea?

– Tradiţia de la care mă revendic în acţiunea mea intelectuală urcă până la Edmund Burke, trece prin Maiorescu şi junimişti, spre a ajunge la Raymond Aron, Michael Oakeshott, Sir Isaiah Berlin ori Roger Scruton. Ea înseamnă o linie a liberal-conservatorismului, atentă la respectul pentru individ, comunitate şi liber arbitru. Ea este anti-utopică şi anti-totalitară, de unde şi admiraţia profundă pe care o resimt pentru cei care, asemeni lui Richard Pipes sau Martin Malia, au imaginat o critică a radicalismului leninist.

Tradiţia celor care, în România, au apărat demnitatea împotriva tiraniei este una pe care o invoc şi la care revin. Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Constantin Titel-Petrescu, Grigore T. Popa, N. Carandino şi Mihail Fărcăşanu, Alice Voinescu sunt reperele acestui parcurs care este şi cel al nostru. De câte ori sunt încercat de îndoială, mă întorc la exemplul pe care ni-l dă curajul celor care au ales să reziste, atunci când atâţia alţii au trădat.

– Miturile patriotice sunt cărămizi necesare ale edificării naţionale: Statele Unite sunt clădite şi prin statuia lui George Washington. Admiraţia cu care americanii invocă pe fondatorii Republicii lor este o formă de reverenţă salutară, pe care nu încetez să o admir.

Minciuna şi mistificarea, însă, nu pot fi temelia unei naţiuni. Complexele de inferioritate nu se pot vindeca prin megalomanie, ci prin modestă hărnicie. Luciditatea patriotică ne impune acea privire în limitele adevărului. Gestul lui Maiorescu este, acum, ca şi atunci, unul fondator. Beţia de cuvinte este ingredientul fatal al rătăcirii colective.

Asumarea trecutului nu este, pe cale de consecinţă, trădare, ci curaj patriotic. Creşterea, tenace, a patriei noastre este mai importantă decât orice genealogie grotescă cu care ne mândrim, mincinos. Compensarea prin falsificare este o patologie cu rădăcini adânci în spaţiul românesc. În cele din urmă, oglinda în care ne privim ne redă ca o sumă colectivă de imperfecţiuni: românii sunt o naţiune obligată să accepte examenul de interogare comunitar ca un semn al propriei lor maturizări.

– Secolul care ne desparte de 1918 este cel mai accidentat şi dramatic din întreaga noastră istorie modernă. Este cel în care am atins cel mai înalt punct de dezvoltare intelectuală, dar şi maximul de abjecţie naţională. Este intervalul în care românii au probat capacitatea lor de a zidi, dar şi cel în care o parte dintre compatrioţii noştri au fost agenţi ai unui stat criminal, fie el legionar, antonescian sau comunist.

Răspunsurile etice pe care indivizii le-au oferit acestor provocări au fost de o dramatică diversitate. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât între 1938 şi 1989, românii sunt lipsiţi de libertate şi aserviţi unui stat ce aspiră să îi reducă la sclavie. În mai tot acest secol, relaţia dintre stat şi cetăţeni a fost una asimetrică: statul a fost totul, în vreme ce omul, cetăţean şi personalitate autonomă, nu a fost decât o plastilină pe care autoritatea a modelat-o, autoritar. Dacă ar fi să căutăm rădăcina răului care ne macină, colectiv, aceasta ar fi puterea discreţionară de care statul s-a bucurat la noi. Venerarea statului a însemnat diminuarea omului pe care ar fi trebuit să se fondeze întregul nostru proiect. Domnia legii şi constituţionalismul au fost, în tot acest secol, mai degrabă fragile, sub asediul autocraţiei şi al himerelor ideologice.

Eroii sunt cei care, împotriva acestui curent al dictaturilor, au apărat ceea ce mulţi au crezut a fi o cauză pierdută. Pentru Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Dinu Brătianu, spre a numi doar trei dintre cei care au fost asasinaţi prin frig şi teroare în temniţe, eroismul a însemnat asumarea patriotismului. Pentru cei care au ales exilul intern, departe de realismul socialist, eroismul a însemnat ataşamentul faţă de patria lor de cuvinte. Pentru cei care au ales să înfrunte ceauşismul, precum Doina Cornea, eroismul a însemnat sfidarea abjecţiei, prin etica onoarei. Pentru exilul democratic, cel a cărui voce intelectuală sunt Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, eroismul înseamnă a depune mărturie despre adevăr. Atunci când mă gândesc la Alice Voinescu, la Elisabeta Rizea, la Corneliu Coposu, evoc această încăpăţânare de a nu ceda. Onoarea naţiunii a fost salvată de gesturile celor care, cu credinţă şi modestie, au ales demnitatea, iar nu sclavia.

– Ce e Secolul României Mari? Mai exact: cum e acesta, care sunt liniile sale directoare?

– Secolul României Mari este o colecţie de secole, adunate într-unul. Este un drum care porneşte de la Unire şi interbelic spre a ajunge la război, Holocaust, ocupaţia sovietică şi comunism. Este şi parcursul care implică regăsirea treptată şi traumatică a libertăţii, în anii de după 1989. El este, în fine, şi zilele noastre, cu tentativa regimului Dragnea de a decapita democraţia constituţională, în stil putinist sau erdoganist.

De aceea, poate, este dificil de identificat un fir al Ariadnei în acest domeniu al mutaţiilor şi al tragediilor. Natura secolului acesta este unică prin intensitatea sângeroasă a ambiţiilor de modelare dictatorială. Nici un alt timp nu îl egalează prin dimensiunea sa sangvinară, prin ferocitatea crimelor de stat şi a represiunii. Cei care intrau în România Mare la 1918 aveau să fie striviţi de mecanismul războiului şi al morţii. Contemporanii care distrug România Mare la 1939, prin pactul lor pirateresc, Hitler şi Stalin, ilustrează această voinţă unică de aneantizare a indivizilor şi a naţiunilor. Comunismul este un drum punctat de elanul prometeic al gropilor comune şi al lagărelor de muncă.

Secolul aceasta este unul în care libertatea este asaltată de tiranie. Sclavia este elogiată, la stânga, ca şi la dreapta, ca o încununare a emancipării. Clasele şi grupurile etnice sunt prinse în aceste uriaş malaxor. Lupta aceasta debutează în interbelic, spre a dura în anii postbelici. Prăbuşirea comunismului părea a fi fost semnul victoriei libertăţii. Astăzi, după trei decenii, naivitatea de atunci a lăsat loc altor stări de spirit. Confruntarea cu tirania este, acum, ca şi atunci, o cauză de la care nu putem abdica. Resurecţia Rusiei putiniste ne aduce aminte de acest adevăr elementar. Solidaritatea cu lumea liberă înseamnă opţiunea euroatlantică. Orice altă alegere este una fatală.

– Anul 1918 este un an auroral, unul în care promisiunea wilsoniană a autodeterminării se întâlneşte cu aceea a democraţiei. România Mare se iveşte pe acest fundal global de redefinire. Prăbuşirea Imperiilor, în Est, ca şi la Vest, oferă o fereastră de oportunitate unică.

Dar România Mare este, pe tot parcursul existenţei ei, până la 1940, prinsă între plăcile tectonice în mişcare. Ordinea interbelică este una fragilă în măsura în care ea este subminată de o seamă de factori strategici şi ideologici imposibil de ignorat. În primul rând, izolaţionismul fatidic american, unul care lipseşte Liga Naţiunilor de un sprijin esenţial: opţiunea de acum este la antipodul celei vizionare de la 1945/ 1947. În al doilea rând, slăbiciunea statelor ce acţionează ca garant al noii formule: Franţa şi Marea Britanie nu pot gestiona satisfăcător această provocare. În al treilea rând, fragilitatea noilor state succesoare. Eterogene etnic, ele sunt afectate de precaritatea lor economică şi identitară. În fine, cel din urmă element al acestei ecuaţii este revizionismul suprapus peste totalitarism. Sistemul din care România Mare face parte este inacceptabil pentru Germania naţional-socialistă, ca şi pentru URSS. Aceste două entităţi sunt responsabile, la 1939, de lichidarea gangsterească a întregi state.

Acesta este fundalul pe care se plasează cele două decenii de viaţă ale României Mari. Sfârşitul dramatic şi lipsit de glorie de la 1940 este efectul acestei mutaţii cataclismice în spaţiul european. România Mare este contemporană cu edificarea totalitarismelor şi cu eclipsa democraţiei. Pluralismul democraţiei liberale este privit ca responsabil pentru slăbiciunea naţiunilor, de unde şi tentaţia regenerării prin dictatură. Antisemitismul devine, o dată cu naţional-socialismul, matricea ideologică a celui mai important stat european. Efectul de contaminare este unul devastator. „Evreul” este Duşmanul din interior, agentul care trebuie izolat şi mai apoi eliminat.

Începutul României Mari este acela al speranţei. Iar această speranţă este cuprinsă în Proclamaţia de la Alba-Iulia. Importanţa ei rezidă în capacitatea sa de a sistematiza un proiect naţional subordonat idealurilor demnităţii umane şi libertăţii. Declaraţia de la Alba-Iulia evocă, prin sobrietatea ei vizionară, tonul Memorandiştilor. În centrul ei se află conceptul de guvernare prin consimţământ, de unde şi afinitatea cu ethosul wilsonian. Statul pe care îl imaginează este unul respectuos cu libertăţile cetăţenilor, indiferent de etnia, crezul şi starea lor materială. Este un stat care nu acţionează tiranic, ci în baza legilor pe care le elaborează naţiunea liberă. Maturitatea acestui document este egalată doar de vibraţia sa profetică. După o sută de ani, el este la fel de înălţător şi emoţionant.

România Mare de după 1918 nu a împlinit aceste speranţe de la Alba Iulia. Regimul ei politic a fost unul al democraţiei imperfecte, marcat de autoritarism şi de manipulare electorală. Statul român a ignorat, prin întreaga sa conduită, exigenţa cardinală de la Alba-Iulia: instituirea unei guvernări fondate pe voinţa naţională, iar nu pe arbitrar şi centralizare. Naţionalismul a compromis şansele de organizare ale unui patriotism constituţional, dincolo de graniţe etnice.

Scriind, în anii de dictatură regală ai lui Carol al II-lea, în paginile unui Memorandum supus Suveranului, Iuliu Maniu şi alţi fruntaşi de peste munţi evocau aceste promisiuni trădate, invocând libertatea şi egalitatea în faţa legii, înscrise în textul de la Alba-Iulia. Niciodată respectate cu adevărat, socotite „suspecte” în deceniile de tiranie, aceste exigenţe formulate la Alba-Iulia rămân temelia pe care se poate ridica o România demnă şi liberă, luminată de patriotism.

– Solidaritatea nu poate fi decât o solidaritatea întemeiată pe demnitate, pe patriotism şi pe egalitate în faţa legii. Orice altceva nu este decât complicitate imundă. Comunismul a rafinat o etică a duplicităţii şi a lăcomiei. De la Ion Iliescu la Liviu Dragnea, conducătorii fesenişti ai României au rămas fideli logicii cleptocratice şi destructive moştenite de la stalinismul naţional. Regăsirea solidarităţii trece prin regăsirea decenţei publice, sufocate de mediocritate şi de impostură.

– Rezistenţa civică este moştenitoarea spiritului de la Alba-Iulia: lupta pentru domnia legii este o luptă ce adună energii, la centenar, apărând identitatea noastră euroatlantică. În cele din urmă, promisiunile de la Alba-Iulia rămân a fi îndeplinite. România este, acum, ancorată în blocul libertăţii occidentale, dar statul este, în continuare, unul inept, viciat şi lacom. Un asemenea stat este inamicul libertăţii intelectuale şi economice, fiind gardian al privilegiilor. Reformarea statului şi reinventarea civismului sunt imperativele noastre cardinale.

Misiunea celor de astăzi este de a afirma valoarea lucidităţii patriotice. Adică a unei viziuni care nu acceptă naţionalismul lătrător ceauşist, delirul demagogic şi voracitatea corupţiei. Tonul acestui patriotism este sobru, iar tenacitatea este principala sa virtute. Sacrificiul predecesorilor noştri este fundamentul pe care aşezăm acest viitor al demnităţii.