– Când, cât şi în ce fel v-a vorbit pentru prima dată mama dumneavoastră despre primele decenii ale instaurării comunismului în România?

– Mai întâi, trebuie să vă spun că, în multe privinţe, părinţii mei au fost indisociabili. Nu pot spune că mama mi-a vorbit. Au vorbit amândoi. Şi despre aceste lucruri, în special Tata. Povestirile lor au fost legate de istoria personală a bunicului meu, avocatul şi ministrul liberal Aurelian Bentoiu, care se afla în închisoare când m-am născut şi care a murit la Jilava când eram în clasa I. Părinţii mei au aflat însă doar după un an de zile, când un maior – sau ce-o fi fost – a venit cu o cutie acasă, în care se aflau lucrurile pe care bunicul le avea asupra lui în momentul celei de-a doua arestări: un inel de aur, un ceas, o cămaşă. Probabil existaseră şi altele, care fuseseră reţinute. Apoi, în ‘64, la eliberarea deţinuţilor politici, a venit în vizită la noi un fost camarad de celulă al bunicului meu, care a povestit multe lucruri mamei. Tata nu era acasă, iar eu am fost trimisă în cealaltă cameră. În acelaşi an a venit să moară la noi bunica paternă, Alice, care până atunci stătuse pe la diferite rude, după ce fusese dată afară din casă. Avea un cancer în fază terminală şi a murit la noi acasă. După aceea, adică după ‘64, lucrurile s-au liniştit şi mi s-a povestit tot. Am avut impresia că mă nasc atunci, că înţeleg, în sfârşit, de ce în casă bântuia o tristeţe atât de mare. Mi s-a povestit tot. Aşa că intrând la liceu eram deja la curent. N-am vorbit oricum cu nimeni, n-am povestit nimic. Am înţeles imediat ce risc enorm îşi asumaseră părinţii, explicându-mi adevărata natură a regimului.

– Cât timp şi, mai ales, cum anume a lucrat Annie Bentoiu la această carte – Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959 (Humanitas, 2019)? Care a fost provocarea supremă atunci când a lucrat la scrierea ei?

– S-a pregătit cu mulţi ani înainte de a o scrie. S-a dus în biblioteci, a consultat reviste şi ziare ale epocii – toată colecţia Scânteia, de exemplu. A vorbit cu istorici – Dinu Giurescu era un fost coleg de liceu şi un bun prieten al tatei, s-a consultat cu contemporanii în care avea încredere, cu cei din generaţia părinţilor care mai trăiau. A adunat povestiri din viaţa multor rude şi cunoştinţe. A consultat dosare CNSAS. Şi-a făcut fişe. Primul volum a fost scris în vreo 2 ani, între 1997-1999, şi publicat la Editura Vitruviu în 2000. Provocarea supremă? Să scrie direct în computer! Mama scria la maşină de multă vreme, dar nu se mai găseau role cu cerneală şi a trebuit să înveţe noua tehnologie. Al doilea volum, de doua ori mai gros, a fost scris între 2000 şi 2005 şi publicat în 2006, tot la Vitruviu. Memoriile au fost apoi preluate de Humanitas.

– Mă întreb cât de greu i-a fost să scrie despre această epocă pe care a trăit-o, o epocă în care minciuna şi cinismul deveniseră strategii banale pentru simpla supravieţuire…

– Foarte greu, mai ales pentru o fiinţă atât de pură, moral şi uman. Cartea asta a ucis-o.

– Ce efect a avut asupra dânsei scrierea acestor memorii?

– A reprezentat împlinirea unei datorii morale, a unei exorcizări, a unei redempţiuni… Iertare, nu cred. A scris-o pentru ca istoria asta să servească cuiva. Memoriei. Pentru ca lucrurile să fie spuse şi să nu se fi întâmplat în zadar. Este o carte de istorie. Faptul că este povestită la persoana I întăreşte gravitatea faptelor. Le permite unor tineri să se identifice cu personajele şi să înţeleagă că această istorie se poate, din păcate, reproduce dacă nu întocmai, măcar asemănător. Cartea este un semnal de alarmă – „Atenţie, noi nu gândeam că se pot întâmpla astfel de lucruri, dar voi trebuie să ştiţi că s-au mai întâmplat, că istoria se poate repeta”. Din acest punct de vedere, cartea de memorii a mamei sună ca un avertisment.

– Nu suntem nimic fără memorie. Nu merităm numele de oameni, dacă refuzăm să privim în faţă trecutul. Nu întâmplător mama muzelor este zeiţa memoriei, Mnemosyne. Artele, dar şi astronomia şi istoria sunt fetele ei. Clio, muza istoriei, este deci fata memoriei şi a lui Zeus, stăpânul cerurilor. Mitologia nu este o colecţie de poveşti frumoase. Poveştile ajută doar să înţelegem adevăratele raporturi între lucruri. Ce este greu este să nu deformăm trecutul, povestindu-l fals. Mai există unii supravieţuitori din perioada instalării comunismului, care spun adevărul. Eu am avut norocul să cunosc pe foarte mulţi. Îi plâng pe cei mai tineri, care nu au avut norocul ăsta.

– De aceea le-a scris. A sperat că aşa va fi. Mama nu este atât o memorialistă, cât o martoră. Trebuie să-i fim recunoscători.

– „Nu-mi pot permite să uit, pentru că ceea ce vreau este să înţeleg”, a înţelege are şi conotaţia de a ierta?

– Nu. A înţelege, da, a ierta, nu. În mintea atât de înaltă a mamei, ororile la care a asistat în decursul vieţii nu puteau încăpea. Nici nu şi le-ar fi putut imagina. Dar a vrut să afle, să ştie, să retrăiască prin scris acele drame, ca să le exorcizeze. Asista îngrozită a doua oară, scriind cartea, la toate acele grozăvii. Acceptând să retrăiască oroarea, şi-a făcut personal un mare rău. Repet: cartea asta a ucis-o. A însemnat un efort imens al capacităţilor sale sufleteşti. S-a sacrificat literalmente. Dacă n-ar fi scris-o, sunt convinsă că ar fi trăit şi azi. Părinţii ei fuseseră centenari, iar ea nu avea nicio boală, nicio diminuare fizică. Dar corzile sufletului şi ale minţii, încordate cu disperare întru înţelegerea monstruosului trecut, au cedat în final.

– Dumneavoastră, martor – uneori indirect – la tot ceea ce s-a întâmplat, aţi moştenit de la scriitoarea Annie Bentoiu ideea de ordine, de coerenţă în a păstra rămăşiţele trecutului? Mă refer la dosare, memorialistică, scrisori, fel de fel de fotografii şi documente în ideea că fiecare dintre ele poate cândva completa un tablou al epocii?　

– Da. Păstrez totul legat de acele timpuri. Ador istoria şi o cunosc destul de bine. Îmi place politica – istoria timpului nostru – şi poate m-aş fi implicat activ, dacă nu m-ar fi reţinut micimea actuală. Scriu şi eu nişte lucruri. Pentru sertar, deocamdată…

– Care ar fi una dintre cele mai frumoase amintiri atunci când vă gândiţi la părinţii dumneavoastră? Şi cum le-ar fi plăcut dânşilor să fie evocaţi?

– Amintiri despre ei? Toate sunt frumoase. Poate privirea din ochii lor, când se uitau cu drag la mine. N-am să uit niciodată. Din fericire, există fotografii. Ei ar fi vrut probabil să fiu mai pudică. Dar eu sunt din altă generaţie. Sunt poate mai liberă pe dinăuntru. Toata educaţia lor a fost dirijată spre această libertate de gândire şi simţire pe care mi-au insuflat-o. Pentru mine, cuvântul „libertate” este cel mai frumos cuvânt.

– A existat o corespondenţă cu dânşii pe care aţi avut-o în ultimii ani…

– Da. Există. Imensă. Nu ştiu încă ce soartă va avea.

– Timpul ce ni s-a dat nu e singurul volum al mamei dumneavoastră…Era şi poetă, şi scriitoare…

– Mama a scris mult şi a publicat în Elveţia câteva volume de poezii şi gânduri în franceză – era complet bilingvă – care sunt superbe şi, cu excepţia unuia, netraduse în română. Poate cândva, cineva ar putea fi interesat… A tradus enorm şi din literatura română în franceză şi consider că cele mai reuşite traduceri din Eminescu îi aparţin ei, nu sunt cele citate în mod obişnuit…

– Dacă ar fi să alegeţi doar trei trăsături de caracter, trei calităţi de care Annie Bentoiu a dat dovadă scriind aceste memorii, care ar fi acelea?

– Curaj, perseverenţă, înalt simţ moral. Ştia ce e bine şi ce e rău imediat, fără niciun dubiu. Se amuza să vadă că alţii nu ştiu.

– O viaţă între Elveţia şi România – cum v-a fost în toată această perioadă până când lucrurile au intrat într-o oarecare coerenţă după 1989?

– Nu pot răspunde în câteva fraze, este vorba de o viaţă de om, 40 de ani… cam despre asta scriu eu acum. Ca să spun totuşi ceva, aş spune că după ‘89 lucrurile în ţară au intrat în incoerenţă.

– Mă leagă tot, visceral. Dar mai ales durerea în faţa destinului neîmplinit al României. Durerea şi tragedia leagă mai mult decât lucrurile frumoase.

– Care este cea mai mare bucurie a dumneavoastră atunci când vă întoarceţi în România?

– Haideţi să mergem un pic în cotidian: să beau o bere cu prietenii la o terasă, vara, în Bucureşti.