Poeme

Ioana în bibliotecă

Sunt  cărţi care te scoală din morţi.

Te scoli dimineaţa îngheţat bine,

în miezul verii,

ca un transatlantic înţepenit

printre cuburile de gheaţă

 populând inocent şi absurd,

 congelatorul bunului Dumnezeu.

Te trezeşti, te uiţi pe fereastra

care dă-n zidul blocului de vis-a vis,

blocul 13 bis.

Te uiţi şi nu vezi

decât proiecţia propriului tău chip,

fiert, afumat, congelat

de parcă cineva s-ar pregăti

să se hrănească o iarnă întreagă

cu, vai, pricăjitele tale ciolane.

Dar, sunt cărţi care te scoală din morţi.

Păşeşti pe vârfuri prin propria ta

rămăşită de viaţă,

te duci către raftul înecat în  colb  ancestral

şi alegi o carte ce te scoală din morţi.

O secetă aspră ca o mână de bărbat

E mai, sunt caise verzi,

sunt mărăcini galbeni în floare.

Viaţa poetului se trece/petrece

într-un vagon de clasa a III-a.

În curând, poate chiar mâine dimineaţă,

se va rostogoli peste el, peste hârtiile lui

 vara necruţătoare. O secetă aspră

ca  o mână de bărbat neînvăţată să mângâie,

ştiutoare doar să doboare copaci

pentru focul din sobă,

îl va înhăţa de grumaz,

îi va atârna pietre de moară

la glezne.

Va veni un anotimp în care seara

biblioteca, locul  de răsfăţ şi refugiu,

va arde mocnit  în flăcările ovarelor sale.

O vară cu multe berze exilate în cuib

şi cucul  năuc  clocind în neştire

ouă străine

şi seci.

Nimeni nu va şti ce

nu  se mai  întâmplă în pântecul lumii.

Vor defila pe străzi, în haine de sărbătoare -

fantoşe fericite ale propriilor lor absenţe -

prietenii, rudele, străinii buimaci.

Doar tu, blândă Ioana, purtând pe umeri - cruce - portretul Văduvei trandafirii -

vei duce la ureche scoica,

vei asculta şi vei înţelege din ce în ce

mai puţin

tumultul acestor  întâmplări fără sens.

Sâmbătă însorită cu pictori şi primari

Mâine va fi sâmbătă în  Craiova,

va fi o zi de libertate în oraşul 

răstignit pe crucea râului Jiu.

Se vor deschide expoziţii,

se vor ţine concerte,

se va juca o piesă absurdă

pentru un singur spectator:

bunul Dumnezeu somnolând

pe acoperişul blocului 13.

Femeile şi bărbaţii din oraşul Craiova

vor defila în haine de sărbătoare

către cimitirul spânzurat ca o lacrimă

de pleoapa istoriei municipale.

Pe iarba fragedă, verde/albastră,

îşi vor cinsti ei moşii/strămoşii

cu flori albe, de lămâiţă,

cu pâine şi vin.

Preţ de  două zile pe săptămână -

sâmbăta verde/duminica albastră -

bunul Dumnezeu ce somnolează

în hamacul său divin ţesut

din firele de cânepă ale biografiilor

femeilor şi bărbaţilor din oraşul Craiova,

îşi suflecă mânecile cămăşoiului de cânepă,

coboară în stradă, pe asfaltul crăpat,

şi se face Primar.

Cui i-aş spune eu da

Cui i-aş spune eu eşti,

dac-ar fi doar proiecţia pe oglinda

unei pagini târzii

a trupului meu fraged, dar ştiutor,

de la treizeci de ani?

Iubisem o dată,  născusem o dată,

alăptasem de sute de ori,

preţ de şapte luni şi mai bine

un superb  animal pădureţ,

o viitoare femeie de treizeci de ani.

Umerii, şoldurile, sânii mei de atunci,

captivi în bluza de vară

din pânză  înmugurită în lada bunicii

erau trofeul râvnit de vânătorii

cu braţe prelungi, arămite în soare,

cu torsuri  scăldate în propria lor strălucire.

Cui i-aş spune eu da dac-ar fi

 să mă întrebe pe mine : ai curaj,

blândă Ioana, să căleşti în propriul tău

sânge de la treizeci de ani,

săgeata aceasta barbară

ce va să se-nfigă în umărul lui,

al lui  Constantin?

Dar cine, iubite cetitoriule, cine să-mi ceară mie acordul

pentru o faptă aşa de barbară?

Cine, cine să mă întrebe pe mine?

Istorie fără ferestre şi uşi

Va fi o toamnă secetoasă, în schimb.

Pe străduţele orăşelului  de câmpie

se va rostogoli - monedă

fără curs de schimb -

ţeasta pletoasă

a Regelui  Ioan din Tibet

şi  amintirea altei lumi -

 rochie de mireasă

a  femeii de cincizeci de ani -

va prinde aripi de colb,

va învăţa  să zboare peste

acoperişurile caselor năclăite

în propria lor istorie fără ferestre şi uşi.

Guri ale nimănui

vor sufla patethic la colţuri de străzi.

Din pubelele istoriei municipale

se va isca un crivăţ siberian.

Un potop de imnuri ruginite

va încremeni oul în cuib

şi mielul pascal

 în pântecele mumei sale.

Poeme de pe malul stâng

Era vară senină,  nici nu gândeam

că va mai veni vreodată toamna cea aromitoare

sau  maştera iarnă,

aşa că am smuls din ţâţâni uşa,

ferestrele casei mele de hârtie

şi acoperişul  albastru ca maculatorul

de citire al bunului Dumnezeu.

Ferestrele, spuneam, ai căror  ochi orbi

stăruiau asmuţiţi  spre grădina vecinilor.

Era  vară senină, puberă, zurlie,

în sandale de spini, în rochie de petale

de rosa canina

dragostea umbla ameţită pe uliţi prăfoase

şi nu sângera.

Un veac întreg, un viitor mileniu

năuc de bucurie fără ziduri

înfigeau rădăcini fragede

de-a dreptul în cerul  de asfalt

catifelat, în umărul stâng

al îngerului străin, spinos şi frunzos,

care  dicta lecţia de facere a lumii

bunului Dumnezeu.

Îndrăgostit până la sufocare

Dumnezeul meu e numai al meu!

E Dumnezeul dintre blocurile 13

şi 13 bis.

Dimineaţa, când mă plimb,

poet zănatic, încercând să definesc

mierea aurie a lui august, târziul,

şi nuanţa de cobalt a străchinii sparte

în care vecina Olimpia

lasă prinosul pensiei ei în favoarea

vieţii câinilor şi pisicilor fără stăpân,

Dumnezeul meu are urechi

atât de lungi

că poate auzi în ziua de  Crăciun

concertul de Anul Nou al  Operei din Viena.

Şi mai poate Dumnezeul meu auzi

zumzetul fiinţei ce mi-a îmblânzit lumea

de asfalt şi de lut,

blăniţa neagră şi petele  aurii

ale Calinei Carina Canina.

Ea este o părticică /o cărticică,

bob de lacrimă al îngerului meu gardian îndrăgostit până la sufocare

de cuvintele împletite din spinii

de Rosa Canina Calina Carina

ai discursului meu despre Dumnezeul ce hălăduieşte

pe petecul de iarbă fragedă

dintre blocul 13 şi blocul 13 bis.

Departe de scrâşnetul pintenilor cazoni

pe asfaltul ca pielea netăbăcită

a unui dinozaur răstignit

pe crucea  uliţelor  înnodate

în propria lor

duhoare,

aici, pe malul stâng al Jiului

se răsfaţă tolănite cu buricul în soare

un harem de  fecioare/femei-

ţigănci aprige la jocul de-a uite-o

nu e

pregătindu-se să nască un alt început

lumii/luminii.

O ploaie acidă şi lubrică

Dacă mi-ai fi crestat încheieturile  atunci,

în dimineaţa când am aşteptat încrezători sfârşitul lumii,

cu o cafea fierbinte

şi  ziarul de vineri în faţă,

ar fi izbucnit din ele o iarbă

proaspătă şi verde

ca măruntaiele mielului sacrificat

de creştini la Paşti.

Propria mea biografie literară

ar fi început să ţeasă un hamac de mătase,

învăluind lumea

într-un cocon ocrotitor.

Paginile cărţilor, nouă la număr,

ar fi foşnit fericite într-o lumină divină

după care  tânjeau de la facerea lor.

Dar acum,  de mi-ai cresta carotida,

încercând drăgăstos să netezeşti  ridurile

care-mi brăzdează gâtlejul

şi umerii prăbuşiţi în propriul lor amurg,

o zăpadă sordidă  ar izvorî din ea,

un fel de istorie a nimănui,

o ploaie acidă şi lubrică,

potop universal pe care nu-l vede , nu-l simte nimeni în afară de noi.