Revanºa Poetului

Nãscut în 1955, poetul ºi prozatorul Petre Tãnãsoaica aparþine, biologic, generaþiei optzeciste. Locuirea în provincie, la Rm. Vâlcea, pe de o parte, dar, mai cu seamã, îndeletnicirea de gazetar, l-au îndepãrtat cumva sau, mai corect spus, l-au þinut departe de experienþa literarã a Cenaclului de luni. Astfel încât ºi-a descoperit vocaþia pentru poezie ºi ºi-a cultivat-o în contextul literar vâlcean.  Context propice pentru un tânãr creator, Râmnicu Vâlcea fiind un loc des vizitat  de scriitori importanþi. Nicolae Manolescu, Marian Papahagi, Eugen Negrici, Nicolae Prelipceanu, Petru Poantã, Laurenþiu Ulici etc.  rãspundeau în deceniile opt ºi nouã  cu plãcere   invitaþiilor adresate de instituþii precum Episcopia Râmnicului, Biblioteca judeþeanã Antim Ivireanul etc, astfel încât oamenii de culturã vâlceni ºi, printre aceºtia, tinerii condeieri, s-au aflat deseori  în dialog nemijlocit cu prima linie a literaturii române contemporane.

Dintre scriitorii aflaþi atunci la început de drum, Petre Tãnãsoaica, susþinut cu mare cãldurã de Doru Moþoc,  George Þãrnea ºi Felix Sima, era una dintre cele mai frumoase speranþe ale vieþii culturale de pe meleagurile vâlcene. Premiat de mai multe ori la festivaluri interjudeþene, Petre Tãnãsoaica a avut însã neºansa de a nu putea debuta editorial într-un volum individual, editura craioveanã Scrisul românesc  înghesuindu-i prima sa carte - Amurg între ierburi – între meschinele coperþi ale volumului colectiv Cadran solar, apãrut în anul 1986. A urmat un deceniu în care promiþãtorul poet s-a consacrat cu frenezie gazetãriei în paginile sãptãmânalului judeþean Orizont, apoi, dupã 1990  fondând din resurse proprii cotidianul Viaþa Vâlcii, publicaþie care a intrat într-o exigentã competiþie cu celelalte ziare vâlcene ºi care ºi-a aflat  repede locul sãu pe piaþã publicisticii jurnaliere. De-abia în anul 1996, Petre Tãnãsoaica ºi-a reamintit cã este un poet adevãrat ºi ºi-a publicat în regie proprie  volumul de versuri La umbra maºinii de scris, carte apreciatã de literaþii din apropierea poetului. Din pãcate, în tumultul anilor postdecembriºti, cartea a trecut cvasi-neobservatã de criticii literari consacraþi care, prin autoritatea numelui lor, i-ar fi putut aduce confirmarea ºi notorietatea naþionalã lui Petre Tãnãsoaica. Pe de altã parte, nici scriitorul-gazetar nu ºi-a focalizat suficient atenþia asupra practicii poeziei, fiind ispitit de eseisticã ºi de notele de cãlãtorie. Aºa se face cã , dupã publicarea volumului La umbra maºinii de scris, au venit la rând: Banchetul figuranþilor (eseuri, 2000), Un barbar pe Acropole (note de cãlãtorie, 2001), Dürer, capitalistul (note de cãlãtorie, 2001), Inginer de ziare (carte–interviu cu ziaristul piteºtean  George Smeoreanu).

Deoarece am avut prilejul sã citesc ºi sã prezint la Radio Oltenia Craiova volumul de note de cãlãtorie Dürer, capitalistul, am perspectiva care-mi permite sã consider nuanþat lunga parantezã pe care Petre Tãnãsoaica a fãcut-o în ceea ce priveºte exerciþiul poeziei. Notele sale de cãlãtorie beneficiazã de concizia ºi precizia stilisticã, de acurateþea expresiei, pe care mie îmi place sã le  pun în primul rând  pe seama vocaþiei sale lirice, ºi doar în al doilea, pe seama exerciþiului cotidian al gazetãriei. Oricum, atât poetul, cât ºi prozatorul au avut de câºtigat din acea nervozitate ºi economie a textului la care te obligã scrisul pentru ziar.

Neliniºtitul gazetar ºi cãlãtor ºi-a întors însã, din fericire, din nou faþa cãtre Poezie, încât pe la mijlocul anului de graþie 2006, a venit  în faþa cititorilor cu douã cãrþi noi: una de sonete ºi, cealaltã, de contrasonete, cum le numeºte autorul însuºi, de fapt prozo-poeme. Alegerea numãrului 33 (33 de sonete, 33 de prozo-poeme) are, desigur, o simbolisticã nobilã ºi uºor de înþeles. Numãrul christic îi poartã noroc lui Petre Tãnãsoaica, iar alegerea pentru primul volum a formei fixe a sonetului, deºi comportã un mare risc , este o confruntare a poetului cu sine, cu propriile sale resurse lirice, dar ºi o probã de autenticã dexteritate prozodicã ,  competiþie din care iese cu fruntea sus.  Caseta intitulatã Sonete ºi contra-sonete cuprinde în fapt, trei volume: cel de versuri  poartã titlul Ultimul sonet la Paris, cel de prozo-poeme titlul Bonjour, Paris!, iar cel de-al treilea le acompaniazã pe cele douã sub genericul Mã numesc Petre!un Caiet critic  cuprinzând  texte de întâmpinare ale unor cunoscuþi ºi apreciaþi  scriitori , care gireazã cu numele ºi consideraþiile lor prestaþia scriitorului vâlcean: Paul Aretzu, Florea Miu, Mircea Bârsilã, Doru Moþoc, Marius Chivu, Miruna Runcan, George Stanca etc.

Vom stãrui , mai întâi , asupra plachetei de sonete Ultimul sonet  la Paris. Rigoarea prozodicã se rãsfrânge benefic ºi asupra încãrcãturii sentimentale a textului, Petre Tãnãsoaica  afirmându-se ca  poet al marilor teme ale poeziei din toate timpurile. Lirismul lui are tensiune , ardenþã, ºi nu cade cãde în pãcatul sentimentalismului: Deschid o carte, litera-i bolnavã,/ În sânge vechi, corãbii se îneacã; //Spãl punþile iluziilor de vise, /Închid ºi uºa casei spre grãdinã,/ Voi fi în altã toamnã pare-mi-se/ Sortit sã putrezesc pe sub luminã. Mi se pare elocventã pentru fineþea aplecãrii asupra conotaþiei lexemelor, sintagma pe sub luminã. Existã un permanent ºi tensionat dialog în versurile lui Petre Tãnãsoaica între el ºi alteritate, fie aceasta soþia, iubita sau, pur ºi simplu ceilalþi ca în sonetul Vã scriu versete de încurajare: Vã scriu versete de încurajare,/ Cã nu se poate din pãcat trãi/ ªi sã ºi strigi apoi în gura mare/ Cã ai putea ºi sfânt sã fii. Tendinþa moralizatoare, pedagogicã,  se stinge fericit în individualismul poetului, în raportarea la propriile sentimente, la unicitatea experienþei trãirii sale în context social: Sunt mai degrabã un poet de curte/ La un boier de aur ºi arginþi / ªi de-l slujesc pe datorii prea multe/ Nici n-aº putea ca sã îl scot din minþi. Poemul frizeazã  baladescul villonesc. Coordonata esenþialã a textelor este însã cea a dialogului iubire- moarte, melancolia insidioasã fiind stratul freatic de apã tare care susþine tensiunea sonetelor.

Thanatos este zeul a cãrui umbrã este prezentã mai mult sau mai puþin explicit în mai toate poemele din volum: Sã n-ai puterea sã ucizi un flutur/ E un curaj aproape nebunesc,/ De spaima morþii pot ca sã mã scutur/ Dar nu pot moartea s-o trãiesc . Chiar relaþia de dragoste capãtã, sub semnul toamnei ºi al apropiatei ierni , valenþele unui duel mortal cu iubita: Mã-ntorc la ultimul semnal/ Pe care-l trage toamna peste munþi/ ªi vine iarna , cu albit pumnal,/ Te-nvãþ sã mã ucizi ºi sã asculþi...Ecouri eminesciene adie  benefic prin multe dintre sonetele lui Petre Tãnãsoaica, cum ar fi în textul intitulat Nu te-am pierdut, te-ai dus numai sã mori.

Sub semnul insidioasei ºi nevindecabilei tristeþi izvorâte din conºtiinþa inexorabilei mari treceri blagiene, sentimentul dragostei pândite de deriziune ºi al morþii care , la rândul ei, privegheazã în  cotloanele umbrite ale vieþii, sonetele lui Petre Tãnãsoaica ne readuc în atenþie, la un deceniu distanþã de anteriorul volum de poezie, La umbra maºinii de scris, mãsura unei vocaþii lirice autentice care meritã mult mai multã atenþie în cultivarea ei din partea scriitorului. Fiindcã, nu-i aºa? Nimic nu este uºor pe lume/ chiar roua este sudoarea din guºa privighetorii/ care-a ostenit toatã noaptea cîntând...

Cele 33 de contra-sonete , dupã denumirea datã de însuºi autorul, reunite sub titlul Bonjour, Paris! sunt emanaþia literarã a unei iubiri trãite sau doar închipuite  pe þãrmurile Senei . Renunþarea la forma fixã a sonetului ºi la rigorile impuse de prozodia clasicã îi acordã poetului libertatea de a-ºi exprima neîngrãdit trãirile, aºteptãrile, frustrãrile. Lirismul se aflã însã la largul lui, figurile de stil potenþeazã exprimarea, în timp ce o muzicã difuzã curge , irigând în permanenþã fertilul strat lexical.

Ca ºi  volumul de sonete, cel de contra-sonete are o arhitecturã proprie, scriitorul fiind atent la articulaþiile dintre   texte, o grijã ºi un autocontrol care îl împiedicã în mod fericit sã se abandoneze laxitãþii stilistice ce abundã în textele multor contemporani ºi congeneri ai sãi,  beneficiari ai unei notorietãþi mai mult sau mai puþin meritate. Ultimul text al volumului de prozo-poeme se intituleazã Merci, Paris! ºi are ca topos ficþional vama ,unde poetul este controlat de un magrebian ce-l priveºte suspicios dupã ce i-a descoperit în bagaje nitroglicerina medicinalã. Plecarea din Paris – acest loc ce se defineºte mai pregnant în raport cu trãirile poetului, cu viziunile sale, decât cu datele realitãþii cotidiene- capãtã valenþele unei auto-izgoniri din rai, ale unei ireversibile pierderi. Textul are ardenþa liricã  pe care doar un poet de realã vocaþie ºi sensibilitate i-o poate conferi: ...scrumul unei alte sãrbãtori mã aºteaptã sau poate uitarea pe þãrmul unei pierdute mãri. Carnea putrezeºte sub hainã, gândul nu poate sã moarã, de îmbrãþiºarea secundei ne-am rupt , ca pe o scenã de teatru, care mult timp a fost de rãzboi, fiecare cu certificatul lui de deces ascuns sub cãmaºã , sub hainã: pe cerul deschis, ca un fum de þigarã, scriu ultima poezie cu kerosen.

La finele lecturii acestor douã cãrþi ale mai tînãrului meu confrate, îi doresc sã aibã timpul , dar ºi perseverenþa necesare exerciþiului zilnic al scrisului ºi, parafrazând un celebru dicton antic, îi urez sã nu-i treacã o zi din viaþã fãrã  poezie!