| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Ioana DinulescuToamna, când totul se vede Toamna, de la fereastra mea totul se vede. Şi moartea se vede şi viaţa se vede, când bunul Dumnezeu îmi trimite dimineaţă de dimineaţă, un stol cârcotaş de porumbei de oraş, să mă trezească ei din somnul privirii. Dealurile Jiului strălucesc pe retina ochilor mei la fel ca Muntele Ararat, dar ele sunt verzi, nu de piatră amară. Dealurile însemnate de drumul Calafatului care duce spre Dunăre, care ne poartă spre Mare, asmuţind către mine săgeţi de frunze aurii, de ghimpi de Rosa Canina şi de must dulce de porumbe amare. Toamna, de la fereastra mea se vede totul mai verde, dureros de prietenos, de la fereastra mereu deschisă spre cerul înaltului Dumnezeu. Din faţa ei eu ascult croindu-şi cărări prin ureche Dealurile Jiului şi poteca ce ne poartă spre Dunăre. Cărarea ce ne va purta într-o zi de 8 septembrie, anno domini, spre Marea cea Mare.
Tigaia ţărănească de aramă Aseară, aseară, pe când mă gândeam cu împăcare în suflet şi în gând la ziua de azi, a aterizat, cascador impertinent, prin fereastra spartă de la etajul opt îngerul meu gardian, îngerul Ioan. El nu este diafan ca îngerii ceilalţi, nu este blond şi nu are mari aripi înţepenite în umerii săi costelivi. Îngerul Ioan este un înger micuţ, slăbănog, fiindcă se hrăneşte doar cu filele cărţilor mele, dar eu îl iubesc şi-l respect de parc-ar fi cel mai blond şi cel mai diafan înger din Cosmos, un fel de Boeing navigând printre biblioteci universale. Aşadar, aterizase aseară prin fereastra spartă îngerul Ioan, înzestrat cu aripi micuţe, străvezii, tricotate din fire de păianjen de el însuşi. Şi-a tras oţârică îngereşte sufletul şi mi-a zis: Ioana, mâine vei găti şrapnele, mâine vei mânca surcele, mâine te aşteaptă porumbeii sălbatici să le dai tainul tău de grăunţe. Mâine, Ioana, mâine, în tigaia ta de aramă ţărănească, bătrânească, va clocoti viitorul lumii, viitorul meu şi al tău. În tigaia arămie se vor croi cărări noi spre Elada, spre Leptokaria, spre deluşorul brăzdat de copite micuţe de căpriţe greceşti, în timp ce tu, poetă Ioana, te vei învârti în jurul acestor poveşti fără sfârşit cu speranţa naivă că ştii să îmblânzeşti războaiele şi războinicii lumii. Şi, a adăugat uşor iritat, Îngerul Ioan: nu mă întreba de ce, pentru cine, din ce vină doar tu, blândă Ioana, vei purta pe umeri povara acestei prea puţin îngereşti întrebări.
Podul copilăriei Copilăria mea tehuie, hoinărind printre cărţi, visând să fie stăpână pe o bibliotecă uriaşă într-o pădure năpădită de zăpezi ca în poveştile Fraţilor Grimm, mi-a dat de multe ori brânci dintre copertele Donului liniştit în podul casei bunicilor. Acolo m-am împrietenit cu păienjenii încă vii, cu abecedarele miraculos colorate, pe care osteniseră ochii mamei şi ai fraţilor ei. Acolo, în podul vacanţelor am descoperit o lingură de alamă bătrână, lingura bunicului Ioan, şi scăunelul cu trei picioare care-l slujea la masa de seară. Ostenit de ziua de muncă la câmp, bunicul Ioan îi spunea bunicii Ioana să-i mai stâmpere pe copii, că şi mâine e o zi de mers la treabă: care la prăşit, care la păscut gâştele şi văcuţa blândă, care purta totdeauna numele meu. Prin podul copilăriei navigam într-o luntre legănată de amintirea bunicului Ioan, a bunicii Ioana. Vacanţele mele erau nesfârşite.
Mă laud şi eu lui Martin Mă trezesc dimineaţa/ seara la ora cinci, trecute fix. Ora la care contesa ar fi coborât să-şi bea ceaiul. Ora la care vecinii din castelul apropiat îşi plimbă ogarii afgani. Mă trezesc dimineaţa seara în oraşul Craiova. Mă laud în oglindă că am citit peste noapte o pagină din Heidegger, alta din Hegel. Beau o cafea cu aromă de junglă braziliană, mă lălăiesc în baie, fac şi eu ce pot prin casa mea, prin bordeiul de porumbei. De fapt, îmi doresc să mă rătăcesc printre buruienile apocaliptice dintr-o grădină străină, a nimănui, aş vrea să mă rătăcesc printre lianele oglinzii din baie, să navighez prin oceanul cănii de sticlă. Îmi doresc să fiu un peştişor de aur, să îndeplinesc trei dorinţe oricui mă cheamă în ajutor. Cu toate aceste nesăbuite dorinţe ale mele, mă laud din nou în oglindă, mă laud lui Martin, Martin Heidegger.
Lonely GeorgeMileniul trei se rostogoleşte victorios pe coate şi brânci. Suflă şi el, amărâtul, în trâmbiţe de mucava. Altfel, ce să facă aici şi acum? Singuraticul George, lonely George, şi-a dat neştiut obştescul sfârşit cu un fir de iarbă între dinţi, departe, departe, într-o insuliţă singuratică şi ea, din vulcanicul Arhipelag Galapagos. Lonely George a călătorit o sută de ani de singurătate în cala unei corăbii. Poate, din întâmplare, s-a hrănit cu trestie de zahăr, şi-a dres stomacul cu o înghiţitură de rom cubanez. Poate a răsfoit cu mintea lui de ţestoasă Eterna Carte a facerii lumii. Dar eu ce mai caut aici şi acum, în orăşelul de pe malul stâng al Jiului rătăcind departe de vulcanii din Galapagos, rătăcind printre cărţi străine, visând la cărţile viitoare, sperând că le va răsfoi cu un fir de iarbă eternă între dinţi Lonely George?
Chiulesc de la destinul meu Oraşul în care m-am născut acum un mileniu, acum un veac de singurătate, este locul în care mă plictisesc opt zile pe săptămână. Locul de unde încerc să chiulesc de la destinul meu de poet provincial s-a plictisit şi el de mine. Lehămetit, mă condamnă la embargoul bucuriilor mele năstruşnice. În fiecare dimineaţă, trei cavaleri ai apocalipsei se prefac a mătura străzile încremenite în propria lor slavă stătătoare. Se prefac a construi sălaşuri părinteşti pentru căţeii nimănui, pentru pisici vagabonde, pentru porumbeii sălbatici cuibăriţi la fereastra mea. Ei, cei trei, au înfiinţat şi un cenaclu literar, la şedinţele căruia, cu vocile lor, de chiuvete înfundate, le citesc fiinţişoarelor fără stăpân poveştile Fraţilor Grimm. Încearcă astfel să le adoarmă, să uite că, într-o bună zi, siluetele lor tandre, firave, vor locui doar împreună cu mine oraşul de cărţi. |