Dacă Elegii pentru fiinţe mici (Craiova,1931) rămâne singurul volum de poezie scris şi publicat de Eugéne Ionesco, unicul său roman, Le Solitaire (1973) a fost precedat de volumul de nuvele La Photo du Colonel, apărut cu 11 ani înainte, mai exact spus, în 1962. Le Solitaire a fost excelent tradus în româneşte de Rodica Chiriacescu şi a apărut sub egida regretatei edituri Albatros în 1990, sub titlul Însinguratul.

Primele pagini ale micro-romanului proiectează imaginea personajului-narator: un mic funcţionar la o măruntă firmă din zona comercială a Parisului. Deşi nu-şi mărturiseşte numele, el are grijă să-şi facă autoportretul: La drept vorbind, nu sînt nici eu chiar atît de urît: însă cu ochii mei albaştri spălăciţi, am, pur şi simplu, o figură ştearsă şi fanată, lipsită de prospeţime încă de cînd m-am născut. Autoportretul continuă cu cîteva repere biografice: crescut de mamă, în absenţa tatălui, elev mediocru, nu reuşeşte să-şi ia bacalaureatul, nici să-şi întemeieze o familie. Moartea mamei este momentul în care părăseşte locuinţa unde crescuse şi se mută într-un hotel şi el mărunt şi mediocru . Ia masa într-un restaurant micuţ, un bistrou, acolo unde, în pauza de prânz, serveşte împreună cu colegul său de birou, Jacques Dupont, aperitivul, adică acel păhăruţ care-l înviorează la mijlocul unei zile cenuşii, în aşteptarea după-amiezii care nu-i oferă nici cea mai meschină perspectivă. Cu o viaţă sentimentală şi ea mediocră, în ciuda celor trei aventuri cu personaje care par a fi replica feminină a protagonistului-narator. El mărturiseşte: ...nu mă simţeam bine în propria-mi piele. Săptămâna are următoarele repere: luni - ziua îngrozitoare în care, sisific, personajul simte că-i apasă umerii bolovanul celor cinci zile de lucru care urmează, în schimb după-amiaza de vineri este cea care-i aduce sentimentul eliberării de obligaţiile profesionale, chiar dacă week-endul este şi el cenuşiu, de o mediocritate în marginea sordidului, duminica este definită ca fiind cea mai goală, o zi în ferestrele căreia se proiectează neliniştea şi plictisul săptămânii de lucru următoare. Până aici protagonistul-narator are toate datele omului de prisos al lui Robert Musil , dar şi ale existenţialismului şi ale nouvelle vague-ului franceze.

Micro-romanul ionescian debutează însă cu un eveniment imprevizibil care frizează miracolul: moartea unui unchi din America îl îmbogăţeşte brusc, oferindu-i posibilitatea de a-şi schimba condiţia financiară şi, implicit, pe cea socială, de a-şi rupe chingile mediocrităţii absolute şi de a-şi reproiecta propria existenţă, la vârsta de 35 de ani. Numai că , după euforia pasageră, noul său statut îi aduce noi angoase: ce să faci cu banii, unde să-i plasezi? Odată problema soluţionată, îşi cumpără un apartament într-o zonă periferică a zgomotoasei metropole, undeva unde se simte foarte departe de viaţa sa anterioară, ca şi cum ar deveni locuitorul unui mic şi patriarhal orăşel de provincie. Străbate aici nostalgia spaţiului rural, a anilor copilăriei petrecuţi în decorul cvasi-idilic de la Chapelle-Anthenaise, acolo unde, mărturiseşte în interviul acordat lui Claude Bonnefoy în 1996:...timpul nu exista. Trăiam în prezent. Iar viaţa însemna farmec şi bucurie.

Dorinţa de schimbare se reflectă şi în atenţia meticuloasă pe care o acordă mobilării noului apartament, în timp ce biblioteca este alimentată doar cu Mizerabilii de Victor Hugo şi cu trei dintre romanele lui Alexandre Dumas: Cei trei muşchetari, După douăzeci de ani şi Vicontele de Bragelonne. Îşi face rost şi de o menajeră, cocoşata Jeanne, care să-i îngrijească apartamentul şi să-i gătească uneori. Ultimele zile petrecute în cămăruţa sordidă de hotel îi trezesc nostalgia trecutului şi gîndul optimist că: Viaţa e frumoasă; chiar şi o existenţă petrecută într-un birou plin de hârţoage şi de praf, cu patul de hotel care, adeseori, din cauza lipsei de personal, reprezentat doar de o bătrînă servitoare cocoşată ce muncea din greu, rămînea desfăcut pînă seara cînd mă întorceam de la serviciu. Dorinţa de a-şi cunoaşte noul mediu în care trăieşte are ca legătură cu vechiul său mod de viaţă, cel de slujbaş, micul restaurant din colţul străzii, acolo unde, privind de la fereastră spectacolul străzii, serveşte dejunul şi cina, ambele mese stropite cu păhăruţe de coniac sau de vin. Se simte un om bogat într-un cartier de oameni săraci şi realizează că este pentru prima oară când priveşte cu adevărat spectacolul străzii. Are autentice momente de euforie, viaţa fără obligaţii socio-profesionale îngăduindu-i fulgurante clipe de fericire: Poţi fi fericit când stai deoparte şi nu faci decât să priveşti. Un spectator pe care nimeni şi nimic nu-l obligă să se implice. Vaga dorinţă care-l încearcă de a călători este estompată de leneveala pe canapeaua din camera-salon, canapea rostuită şi ea în apropierea ferestrei. Se lasă ispitit de demonii filozofiei, universul imediat concret şi-l imaginează ca pe o pupa russa ascunscă în pântecul unei păpuşi mai mari: ... acest glob, care e un glob inclus într-un glob, inclus într-un glob, inclus într-un glob. Momentele de reflecţii filozofice îi produc însă ameţeli, împingându-l în pragul unei greţe existenţiale sartriene. Îşi fac loc angoasele, anxietatea resimţită şi în anii copilărei petrecuţi în mediul urban. Singurătatea şi detaşarea asumate sunt sursa unei neutralităţi morale de care personajul-narator este conştient, în după-amiezele petrecute pe canapea el îndrăznind să cugete şi la relaţia sa personală cu Dumnezeu-Inventatorul: El era totuşi inventatorul. Eu suportam , încercam să nu suport, să mă ţin deoparte, să privesc numai, fără să intru în joc, dar eram obligat să-l iau în considerare.

Solitarul încearcă totuşi să-şi iasă din carapace, să ţeasă legături cu oamenii din apropiere, să-şi cunoască mai bine vecinii, dar şi pe chelneriţă, pe protăreasă şi pe menajera Jeanne. Balansează între dorinţa de a rămâne un spectator detaşat al micului univers în care trăieşte şi dorinţa de a deveni un actor, un personaj implicat. Se simte deopotrivă un manipulator, un actant, şi, în egală măsură, o marionetă în mâinile propriului destin: Suntem făcuţi, suntem produşi, suntem manevraţi, dar, în acelaşi timp, manevrăm şi ne manevrăm noi înşine. Şi dacă viaţa sa anterioară, de slujbaş, era dominată de o copleşitoare plictiseală, nici viaţa lui de acum, de om bogat şi deci degrevat de îndatoririle de slujbaş, nu scapă de călcâiul strivitor al acesteia: Dacă scrii despre plictiseală atunci nu te plictiseşti. Plictisul te paralizează sau te îndeamnă numai la acţiuni distructive, te aduce într-o stare vecină cu moartea. Plictisit în permanenţă, Solitarul ajunge să nu-şi mai suporte singurătatea de bună voie asumată, teama, anxietatea se insinuează tot mai evident în cosmosul intim. Lectura ziarelor îi accentuează psihoza, sentimentul că trăieşte într-o lume de Crime, războaie, delicte, anunţuri, reclame de cinema: nimicuri.(...)Această lume de carton, acest decor de teatru putea să se substituie oricând alteia. Încercând să scape de această stare obsesivă, merge la cafenea, perorează în faţa chelneriţei şi celorlalţi clienţi, într-o stare pe care ceilalţi o percep ca fiind cea de boală. În forfota unui miting stradal, Solitarul are impresia că nimeni nu-l vede şi nu-l aude, că el nu există pentru ceilalţi, că vorbeşte în gol. Încearcă să atragă atenţia printr-un gest insolit: se suie pe soclul unei statui, de unde perorează, numai că gestul lui nu atrage atenţia nimănui din mulţime, rămânând astfel fără consecinţe. Mulţimea care demonstrează zgomotos pentru drepturile cetăţeanului este doar o iluzie, o halucinaţie, îl dumireşte un bătrân: Această piaţă se numeşte într-adevăr Piaţa Revoluţiei. A uneia viitoare, a uneia apropiate, a uneia probabile...

În dorinţa de scăpa de singurătate , o invită pe chelneriţă să se mute la el. Concubinajul cu ea îi oferă nu numai plăcere sexuală, ci şi prilejul de a medita asupra anatomiei feminine, care i se pare o reprezentare a neantului existenţial: Sexul femeii mi s-a părut întotdeauna un fel de rană în partea de jos a pîntecului, între coapse. Ceva ca o genune, dar mai ales ca o rană deschisă, uriaşă, profundă, ce nu putea fi vindecată niciodată. În consecinţă, teama , neliniştea se reîntronează, iar , după un timp, chelneriţa, convinsă că solitarul suferă de o boală psihică fără leac, îl părăseşte. El încearcă să combată sentimentul ratării personale privind spectacolul străzii prin fereastra enormă a sufrageriei şi consumând alcool. Ameţeşte pe stradă, în timp ce în cartierul liniştit unde crezuse că-şi va găsi liniştea se dezlănţuie iadul: un război civil. Transpare din text atmosfera rebeliunii studenţeşti din 1968, dar şi influenţa din poemul eminescian Împărat şi proletar. În încercarea de a rămâne departe de agitaţia isterică din stradă, personajul auctorial se baricadează în apartament, devenind el însuşi conştient de boala sa psihică şi de incapacitatea de a comunica cu alteritatea, de a iubi: Întregul meu trecut se derula în faţa ochilor, un peisaj al dezolării, un pustiu fără oaze. Un pustiu îngheţat.(...) Femeile mă părăsiseră pentru că eram incapabil de iubire. Un autentic străin camusian. Perioadele de spaimă, de nelinişte alternează cu mici oaze de optimism, de revenire a vitalităţii, a nevoii de mişcare. Îşi angajează o nouă menajeră, de astă dată, o femeie mută, deşi portăreasa rămâne constant ultima sa legătură cu lumea. Se trezeşte brusc într-o lume nouă, vechea portăreasă este înlocuită de fiica