Se impune remarcat faptul că Jurnalul în fărâme îşi merită pe deplin titlul prin permanenta alunecare a discursul între timpul trecut şi cel prezent, între rememorarea imaginilor şi simţirilor, intuiţiilor din anii copilăriei şi meditaţia profundă asupra rostului vieţii şi al morţii, la anii deplinei maturităţi creatoare (Journal en miettes a fost editat în 1967, când Eugčne Ionesco avea deja 58 de ani şi o reputaţie internaţională de necontestat). Paradoxal, la vârsta de opt ani, pe când se afla la ţară, la moara devenită casă de locuit de la Chapelle Anthenaise, tocmai prezenţa mamei era cea care-i stimula spaima de moarte. Mărturiseşte scriitorul: Dar chiar fiind departe de mama, am fost totuşi mai fericit. Când eram cu ea, abia atunci mă gândeam la moarte, la moartea ei, a mea. O intuiţie a tragicului existenţial din care lipseşte totuşi, deocamdată, sentimentul timpului ireparabil: trebuie să spun că ideea de moarte nu era, cred, legată de ideea de timp.
Revenind la anii maturităţii, dramaturgul se refugiază de angoase în somn şi în vis: Visez că mi se spune: Nu poţi avea revelaţia, răspunsul la toate întrebările dumitale decât prin vise. Trebuie să visezi cum se făcea că. Trezirea şterge visele nopţii, gonindu-le în subconştient sau poate mai departe. Şi totuşi unul dintre visele pe care dramaturgul reuşeşte să le rememoreze şi să le povestească în Jurnal, are ca decor spaţiul rural unde şi-a petrecut anii copilăriei franceze: ...o masă lungă, ţărănească, în interiorul unei ferme, o ferestruică la stânga mea. Visul este fulgerat de silueta unei pisici albe care se metamorfozează într-o domnişoară alergând cu sufletul la gură în căutarea emancipării din jugul familiei, aspirând să-şi dezvolte propria personalitate. Autoanalizându-se freudian, maturul Eugčne Ionesco interpretează acest vis ca pe o reflecţie a propriei dorinţe de a-şi contura mai puternic personalitatea, de a se diferenţia mai pregnant de cei din imediata apropiere, de membrii iubiţi ai propriului mediu familiar. După mai multe peripeţii, din acest vis cu meandre baroce, cu dezvoltări de liane într-o junglă de semnificaţii, i se propune (de către cine?) să viseze Visul absolut. Interpretarea are un miez insolit: Îmi spun cam de mult timp că ar trebui totuşi să încep să-mi scriu opera, cea adevărată.
Dacă n-am citi mai departe cu maximă atenţie, dacă ne-am împotmoli aici cu lectura, am rămâne perplecşi în faţa acestei afirmaţii. Cum, care operă adevărată, când dramaturgul se afla deja la anii fulminantei sale notorietăţi internaţionale, în triumfătoare glorie creatoare? Duşul rece pentru cititor de-abia acum vine: În fond, nu teatrul este adevărata mea vocaţie. Scriind o piesă de teatru, după ce înainte scrisesem tot felul de alte lucruri, mi-a venit poftă s-o scriu pe a doua , după care, izbutind să stârnesc interesul câtorva persoane pentru ea m-am apucat s-o fac pe a treia . Mai departe, cum după a patra sau a cincea piesă izbuteam să-mi câştig dintr-asta pâinea, am continuat , bineînţeles, să fac alte piese, să nu mai fac decât asta. Şi astfel am devenit un autor dramatic, un dramaturg profesionist. În acest moment al demersului nostru recuperator să ne reamintim împreună titlurile primelor cinci piese scrise de Eugčne Ionesco în limba franceză: La Cantatrice chauve, La Leçon, Les Salutations, Jacques ou la soumission, LAvenir est dans les oeufs. Aşadar, ne permitem noi să concluzionăm: acestea sunt textele dramatice care i-au adus notorietatea şi pâinea cea de toate zilele solitarului nostru autor născut acum un veac , în noiembrie, în Slatina amintirilor (mi-am permis să împrumut această prea frumoasă sintagmă care este în fapt titlul unei broşuri modeste ca ţinută grafică, dar bogată în informaţii asupra orăşelului natal, aşa cum arăta el la cumpăna veacurilor XIX şi XX, lucrare ştiinţifică realizată cu dragoste şi profesionalism de un grup de cercetători de la Muzeul Judeţean Olt).
După această poate prea pripită concluzie pe care am tras-o urmărind cu fidelitate traseul sinuos, plin de surprize la tot pasul, ca vechea albie, cea neîndiguită a râului Olt, al Jurnalului ionescian, să ne mai aventurăm prin pădurea lui de semnificaţii şi simboluri, de confesiuni cu sufletul în palmă şi să gândim împreună că toate cele 28 de piese de mai târziu (printre acestea: Les Chaises, Tueur san gages, Rhinoceros, La Soif et la Faim, Jeux de massacre, Macbett, Ce formidable bordel! etc.) sunt straturile succesiv adăugate ale unui bulgăre de zăpadă care creşte enorm în rostogolirea sa către sine. Un fel de bolovan al lui Sisif pe care dramaturgul va trebui să-l care pe umeri, alunecând pe versanţii unui munte diafan, pervers în puritatea sa înşelătoare. Prin exclamaţia ar trebui totuşi să încep să-mi scriu opera, cea adevărată! Eugčne Ionesco ne apare copleşit de propria sa glorie de dramaturg, lăcătuit în cuşca aurită a notorietăţii universale. Glorie de care se teme, pe care o resimte ca luându-l în gheare cu totul, înstrăinându-l de cealaltă vocaţie a sa, cea pe care o consideră ca fiind cea profundă, cea adevărată. Dar care este această adevărată vocaţie care se înalţă din când în când din substraturile conştiinţei de sine, parcă pentru a-l mustra părinteşte pe scriitor şi a-l aduce pe calea cea bună ?
Aflăm răspunsul în rândurile care urmează: Aş fi avut mai multe cărţi în spate, aş fi folosi , îmbunătăţit , inventat alte sisteme de exprimare, alte expresii, aş fi construit alte edificii: ar fi existat, dacă nu alte universuri, alte creaţii, cel puţin aspecte mai variate, o mai mare bogăţie a aceleiaşi creaţii. Odată angoasa traversată, trăită şi depăşită, scriitorul se simte din nou invadat de energii creatoare, de dorinţa de a scrie: E de-ajuns ca disperarea să se dea deoparte ca să mă simt solicitat, plin de dorinţa de a crea. Buun!, zicem noi, a crea, asta-i problema: a crea este acel axis mundi care-l ţine pe Eugčne Ionesco în relaţie directă cu harul divin pe care i l-a încredinţat bunul Dumnezeu, cel al tuturor creatorilor şi creaturilor sale. Este osia stelară care-l poartă pe aripi, roata morii de apă care macină grâul fiinţei şi gândirii sale. S-o cotim de la maturitate la leagănul de aur al copilăriei, să ne întoarcem la Moara , la spaţiul fermecat al bucuriei pure de a trăi în clipă, în firicelul de eternitate presărat din uriaşa clepsidră care ne îmbracă în pulberi de aur, ajutându-ne să ne înălţăm din pulberea din care ne-am iscat către noi înşine? Da, să ne întoarcem, să fim din nou puri şi fericiţi, să ne plimbăm prin livezile de meri de mână cu tuşa Jeanette sau să străbatem uliţele sătucului La Chapelle-Anthenaise în căruţa lui Moş Baptiste. Sau, şi mai bine, să alergăm cu o cratiţă în braţe către bucătarul trupelor americane, bucătar care, dincolo de zâmbetul larg, de sclav fugit din Coliba Unchiului Tom, coliba imanentă a copilăriei universale, ne va turna cu un polonic uriaş în cratiţă ciocolată fierbinte. Să ne bucurăm cu toţii înfulecând cu poftă neostoită substanţa fluidă cu parfum de Africă neagră şi culoare îmblânzită de urmaşii europenilor care-au ajuns în Lumea nouă pe vaporul Myflower! Poate aşa am ocoli zilele lungi, nesfârşite ale unei oboseli fără început şi sfârşit: O oboseală care m-a împiedicat să lucrez , dar şi să mă odihnesc, dar şi să mă bucur de viaţă, să mă bucur pur şi simplu şi să mă destind, şi care m-a împiedicat şi să mă apropii , cum aş fi vrut, de ceilalţi, în loc să rămân prizonier în mine însumi, adică în oboseala mea, sub apăsarea, sub povara asta care îmi sunt mie însumi: cum să te întorci spre ceilalţi când eul tău te striveşte?
Nesfârşita osteneală/oboseală pe care au studiat-o, au analizat-o în speranţa de a-i găsi leacul, zeci de medici, îl macină în perioade care, din fericire, alternează cu cele benefice creaţiei, când Eugčne Ionesco îşi redescoperă harul divin. Bucuria de a scrie îi redă vitalitatea, puterea concretă, fizică de a-şi depăşi angoasele existenţiale. Atent la propriile trăiri, auto-analizându-se cu luciditate, scriitorul pune accentul asupra impotenţei profesionale a medicilor care n-au reuşit să afle leacul maladiei sale, fiindcă n-au ştiut să caute cauza adevărată, monstrul latent din adâncurile fiinţei lui: Nici un medic, din cei cam treizeci sau patruzeci câţi m-au consultat (...) nu a ştiut sau nu a fost în stare să vindece osteneala asta nesfârşită, pentru că, după toate aparenţele, nici unul dintre ei nu a răzbit până la sursă, până la cauza profundă a acestui rău. În schimb, el însuşi, marcat de răul absolut, de insondabilele stări de melancolie şi depresie, îşi pune necruţătorul diagnostic: Eu unul ştiu, ştiu din ce în ce mai bine, care e motivul acestei epuizări, e îndoiala, e veşnica întrebare la ce bun, din totdeauna înfiptă în mintea mea, şi pe care n-o pot smulge din rădăcină(...) Buruiana asta rea, da, ea a supt apa destinată celorlalte plante prielnice, ea le-a împiedicat să crească şi să înflorească , ea a crescut şi înflorit în locul lor.
Procesul autoscopic nu se încheie însă cu această concluzie. El continuă în căutarea visului absolut: Să-mi scriu opera, cea adevărată!