Într-o dimineaţă rece, dar senină, de octombrie, scriu cu mare bucurie sufletească despre oameni care, prin harul dăruit lor de bunul Dumnezeu, ne ajută să ne limpezim mintea şi sufletul tulburate de aceste vremuri atât de sărace. Îmi vine în minte întrebarea pe care poetul Friedrich Hölderlin (1770-1843) şi-o punea acum vreo două veacuri şi mai bine: La ce bun poeţi în vremuri sărace? Asumându-ne în nume propriu sinonimia termenului poet cu cel de artist, i-am răspunde din perspectiva vremurilor noastre obscure pe care le îndurăm, că da, tocmai în astfel de timpuri, sunt necesari creatorii şi, împreună cu ei, cei care le înţeleg zbuciumul şi-şi pun în slujba afirmării artei autentice în cetate, viaţa şi banii. Sunt aceste reflecţii rodul zăbovirii atenţiei noastre asupra unei apariţii editoriale de excepţie: albumul monografic al pictorului Gheorghe Dican ( preşedintele filialei vâlcene a Uniunii Artiştilor Plastici din România). Albumul, prefaţat de tânăra avocată iubitoare şi cunoscătoare de frumos Georgeta Djordjevic (din Constanţa) are dimensiuni impresionante (32x28 cm), şi cuprinde, în cele 250 de pagini ale sale, peste 200 de reproduceri color după uleiurile pe pânză ale artistului, un capitol bilingv (româno-englez) de referinţe critice bine selectate , numeroase fotografii ale pictorului împreună cu critici de artă, cu scriitori şi gazetari-prieteni etc. La loc de cinste, adică în miezul cărţii, tronează pe două pagini o fotografie a artistului în atelierul său, printre obiectele necesare activităţii creatoare (şevalet, pensule, tuburi de culori), dar şi obiecte mărunte, care-i asigură confortul şi dispoziţia sufletească în turnul său de fildeş. Dacă-mi permiţi, iubite cetitorule, o confidenţă în rândurile acestui text care nu ambiţionează a se auto-intitula cronică plastică, personal regretăm că din aceste fotografii, care împrăştie o luminoasă privire asupra universului cotidian al pictorului Gheorghe Dican, lipseşte poza pisoiului negru (pre numele lui de răsfăţ Nicky), negru ca noaptea înstelată de cerul Râmnicului, animăluţul care-i răvăşeşte artistului cu graţie felină schiţele, pensulele, tuburile de culoare şi pachetele goale de ţigări, contribuind, cu delicata-i prezenţă, la buna dispoziţie sufletească a artistului.

Revenind la structura albumului monografic Dican, să amintim că el cuprinde şi o fotografie a impresionantei cupole vitrate a Palatului Cărţii din Rm Vâlcea (Biblioteca Judeţeană Antim Ivireanul), lucrare de 142 de mp, realizată de artist în anii 2003-2004, considerată a fi cea mai amplă lucrare de gen din România şi, poate , din Europa. Vocaţia pentru monumental a lui Gheorghe Dican era evidentă de foarte mulţi ani, chiar din dimensiunile celor mai multe lucrări de şevalet ale sale. Cea de 100x100 cm este alocată majorităţii uleiurilor pe pânză , dimensiunile relativ mai modeste (60x60, 50x50, 33x33) aparţinând unor lucrări executate pe diverse materiale (de ex., uleiuri pe carton) , dar cărora , atât prin subiectul ales (dealul este un leitmotiv drag artistului, peisajele cu copaci aspirând spre înaltul cerului), cât şi prin tensiunea lăuntrică pe care o degajă nu le lipseşte nici lor propensiunea pentru monumentalitate.

Este un dialog seducător între lucrările de ample dimensiuni şi cele mai mici ca suprafaţă, dialog pe care pictorul îl cultivă cu har şi inteligenţă picturală, probând capacitatea sa de a-şi uimi admiratorii, fie ei critici avizaţi sau doar iubitori de artă, printr-un transfer subtil de semnificaţii, ca şi cum te-ar teleporta din macrocosmos în microcosmos, ghidându-te cu prietenoasă tandreţe să descoperi că legile armoniei universale se regăsesc în oglinda celui mai mărunt fir de nisip sau a unui bob de rouă. Gestualitatea amplă, aparenta dezinvoltură a pensulaţiei din lucrările de maturitate, aflate la graniţa delicată dintre figurativ şi non-figurativ, au în ele un sâmbure de tachinărie rafinată adresată privitorului superficial, care se lasă copleşit de bogăţia gamei cromatice, de îndrăzneaţa alăturare a culorilor supuse baghetei dirijorale a pictorului, cum fiarele cele mai primejdioase se înclină cu demnitate dresorului inspirat, concertând împreună. Dican alătură verdele crud roşului vermillon, aşază pe ici pe colo pete de un galben pe care l-am putea numi vangoghian, dar şi unele care par a descinde din brunurile catifelate ale lui Gauguin, le face să danseze împreună, să-ţi tulbure ochiul, mintea şi sufletul. Este o performanţă care-l individualizează puternic în spaţiul artelor contemporane, o performanţă în spatele căreia se ascunde o inteligenţă artistică de excepţie. Îl cunosc pe artistul vâlcean de două decenii, am vizionat numeroase din expoziţiile sale şi am poposit cu luminoasă invidie asupra câtorva volume de poezie ilustrate de el ( printre acestea: 11 poeme argheziene , ediţie bilingvă româno-franceză), i-am oferit cărţile mele cu bucuria că am şi eu ce să-i dăruiesc în replică la clipele de înălţare intelectuală pe care le-am trăit în faţa tablourilor sale. Nu-i aşa, iubite Hölderlin, tocmai la asta sunt buni poeţii şi artiştii în vremuri sărace!