poemele oraşului
de Ioana Dinulescu
Poemele oraşului de cărţi
I
Dar eu în ce oraş m-am născut?
în ce oraş m-au zămislit mama
şi tata într-o noapte de noiembrie
brumat, când la ferestrele casei
porumbeii străini şi gureşele vrăbiuţe
se înfruntau pentru ultimele grăunţe
ale verii trecute, de parcă marea foamete
şi războiul celor două roze
abia aşteptau să înceapă?
Acum, la jumătate de veac
de scris poezie, vin stră-stră-strănepoţii
acelor porumbei şi ai vrăbiuţelor
de-acum jumătate de veac. Sporovăiesc
la fereastra cârpită
cu hârtiile cărţilor mele (zece la număr),
vin şi mă-ntreabă gălăgioase, necruţătoare:
dar tu în ce oraş te-ai născut?
Din târgul cărui oraş cumperi tu
grăunţele grâului, ale vântului
care visează să devină furtună?
De unde le aduci ca să ne-ndestulezi
pe noi, iar noi,
cu guşuliţele doldora, să-ţi aducem
veşti pe clapele pianului toamnei
din oraşul în care nu te-ai născut,
n-ai scris poezii, oraşul unde
doar hârtiile cărţilor tale vor călători?
Le răspund tremurat şi timid:
eu cred că m-am născut în oraşul de cărţi.
II
În dimineaţa zilei a opta a săptămânii,
hoinăream pe malul stâng al Jiului.
Singură-singurică şi liberă-liberă
rostogoleam între degete zarul cu şapte feţe.
Cu un vers înainte, îmi aruncasem
verigheta de logodnă şi rochia
de văduvă trandafirie,
în pubela din faţa primăriei.
Le văzusem găsindu-şi locul de onoare
printre afişe strident colorate, printre
fotografiile de nuntă ale concitadinilor mei,
fericiţi că au divorţat la timp
Şi că-i aşteaptă o nouă poveste
de dragoste furtunatică
la munte şi la mare.
Mă plimbam singurică, plănuind
să botez oraşul fără ieşire la mare
cu numele calinei caninei Carina.
Ea îmi vălurea tandru la gleznele
mele încă tinere, încă subţiri, promiţându-mi
să mă poarte totdeauna în lesă
către casă,
departe de pubelele primăriei,
departe-departe de afişele strident colorate,
spre casă pe străzile domesticite
de rădăcinile plopilor din orăşelul matern,
legănat la sânul de amazoană
de râul leneş care-a uitat de milenii
că Heraclit a existat.
III
Oraşul în care m-am născut acum un mileniu,
acum un veac de singurătate,
este locul în care mă plictisesc
opt zile pe săptămână.
Locul de unde încerc să chiulesc
de la destinul meu de poet provincial
s-a plictisit şi el de mine.
Lehametisit, mă condamnă la embargoul
bucuriilor mele năstruşnice.
În fiecare dimineaţă , trei cavaleri
ai apocalipsei se prefac a mătura străzile
încremenite în propria lor slavă stătătoare,
se prefac a construi sălaşuri părinteşti
pentru căţeii nimănui, pentru pisici
vagabonde, pentru porumbeii sălbatici
cuibăriţi la fereastra mea.
Ei, cei trei, au înfiinţat şi un cenaclu
literar, la şedinţele căruia , cu vocile
lo, de chiuvete înfundate, le citesc
fiinţişoarelor fără stăpân
poveştile Fraţilor Grimm.
Încearcă astfel să le adoarmă, să uite că,
într-o bună zi, siluetele lor tandre, firave,
vor locui doar împreună cu mine
oraşul de cărţi.
|