Poezie
de Ioana Dinulescu
Cioara lui Brâncuşi
Era luna mai, salcâmii înfloriţi
pe locul acela, unde fusese lagărul de la Tg Jiu,
ne presărau pe tâmplele cărunte
stropi de miere gorjeană.
Cu o clipire de pleoape ostenite pe cărţi
se făcu septembrie şi mărul din faţa bisericii
din Brădiceni porni să se întreacă în mere
cu verişorul său: mărul din curtea şcolii,
şcoala de la Brădiceni, un sat mărunţit
în maşina de tocat carne a eternităţii sale.
Era septembrie opt, ziua naşterii Maicii
Domnului, eu culegeam, aproape furam, mere
din curtea bisericii,dar ei, prietenii mei,
alexandra, marina, olimpia , victoriţa,
dar şi gheorghe, adrian, ion, aurel, mihai,
valer au venit la mine, cu dragoste frăţească,
şi s-au urcat în cuibarul mărunt de unde eu
priveam o cioară plutind deasupra
Porţii sărutului, Aleii scanunelor, Mesei fără meseni.
Au venit ei la mine şi mi-au zis: Ioana, uite, din înalturile
lui Dumnezeu ,
Brâncuşi îţi trimite doar ţie o pană de cioară.
E neagră şi sclipitoare. Aruncă pixul pe fereastra
spartă şi scrie de-acum cu ea, numai cu ea,
despre mărul din curtea bisericii ,
mărul care se întrece în mere cu mărul
din curtea şcolii, aici, la Brădiceni,
unde Brâncuşi, desculţul, a visat să înalţe
peste pârâul senin o moară de grâne.
Iarna într-o casă bătrână
Păşesc cu frică peste pragul ei.
Mi-e teamă de şoarecii mărunţi
care au citit toată primăvara-vara-toamna
cărţile mele.
Păşesc cu frică, să nu tulbur
aghiazma din ulciorul de lut
din gâtul căruia îmi şopteşte
o steblă de busuioc uscat
că sunt binevenită, stăpână nouă,
În această casă bătrână.
Fac doi-trei paşi tremuraţi înainte
şi descopăr cadavrul mumificat
al unui fluture cap-de-mort.
Îl iau în palme cu sfială şi grijă
să nu-i sfărâm aripile obosite
de atâta aşteptare fără rost.
Mă înalţ pe călcâie să trezesc la viaţă
păianjenii din cotloanele cerului
acestei case bătrâne. Şi ei au amuţit
de mult în aşteptarea mea,
au ţesut pânze stelare pripăşindu-se
printre paginile cărţilor mele. M-au aşteptat
o veşnicie fire de bumbac ţărănesc,
printre frânghii de cânepă oltenească.
Acum, când eu păşesc peste prag, doar stăncuţa
din hornul sobei şi chipul afumat din icoană îmi dau
de veste că sunt binevenită aici, stăpână nouă
într-o casă bătrână.
În sălbăticia inimii
Aşa sunt eu: simt femeieşte, scriu bărbăteşte.
Călătoresc şi eu prin oraşul acesta de pietricele
sfărâmate, de trotuare dez-asfaltate,
mă plimb mărunţind între degete propriul meu
destin. O plimb pe Carina fără lesă.
Ea păşeşte suavă şi calină lângă
picioarele mele încălzindu-mi
cu balsamul inimii ei gleznele .
Vecinii de la blocul 13 bis ne privesc
şoptit pe fereastră
cu o cafea fierbinte în faţă.
S-au îndrăgostit de Calina Canina Carina.
Ar vrea să mi-o fure de dragul blăniţei
ei de culoare neagră, de dragul
gheruţelor de culoare aurie,
de dragul hăinuţei tricotate de mine.
Dar eu nu-i las să mi-o fure pe Calina
Canina Carina. 60 de ani de dragoste de căţel,
60 de ani de dragoste omenească
şi o pietricică de marmură albă
de pe ţărmul Mării Egee, de-acolo de unde se zice
că lua pietre mari între buze Demostene,
cel rău îngrozitor de gură, şi, în sălbăticia inimii lui,
nici nu vedea cum se scaldă în Marea Egee
românca blondă, superbă ,
şi nici cum dansează pe marginea
piscinei de alabastru două catifelate
negrese şi doi feciori zămisliţi
în eternitatea junglei africane:
adevărate minuni ale lui Dumnezeu,
cel al meu, al vostru şi, din nou, numai al meu.
Printre cuvinte străine
Stau în picioare pe un dâmb mititel,
aici, în pântecele oraşului zgomotos,
stau în picioare ca o coloană de sare.
Am în loc de mâna dreaptă un cais înflorit,
în locul stângii un vişin micuţ.
Îi privesc şi ascult cum prin venele
lor curge zglobiu izvorul, pârâiaşul
al sângelui meu încă viu.
Dar vine Îngerul Ioan cu gheare de foc
şi mă ia la rost: tu, netoato, pe cine sau ce aştepţi aici,
căţărată pe dâmbuşor în pântecele de mucava
al oraşului zgomotos? Eu mă uit în dreapta,
privesc în stânga , timorată îi răspund
printre cuvinte străine, Îngerului Ioan:
stau aici, căţărată pe dâmbuşor şi aştept
caisul să înflorească, apoi să dea roade
bogate, aştept să crească vişinul micuţ
până la umerii mei îndrăgostiţi de paseri
călătoare, aştept să cadă toamna
peste mine: ca o felină perversă să mă strângă
în braţe, să mă giugiuluească oţârică
la pieptul ei tânăr, feroce. Aştept să înceapă
să cadă frunza caisului, a vişinului,
să mă adăpostească de iarna ce urmează
ca într-un crater micuţ şi călduţ,
ca într-un mormânt fericit,
până la primăvară.
Puiul cucului în cuibul meu
Vara întreagă am aşteptat
cu genunchii la gură,
să se întoarcă singur-singurel
puiul cucului în cuibul meu.
Fluturam împrejur vălurile
Văduvei trandafirii,
mă încoronam cu chipul ei
suav, ca într-un giulgiu de Torino
mă adăposteam, ca într-o piele de sagri.
Mă văluream desenând în oglindă
portretul lunii aprilie,
care trecuse demult pe la tâmplele
de azur ale casei mele.
Trecuse, vai, şi luna iulie, alintată,
răsfăţată ca o femeie de jumătate
de veac, care n-a râvnit niciodată
la bărbatul vecinei sale.
Stăteam în pragul casei cu genunchii
la gură, aşteptând ca într-o bună zi,
de 3 iulie, anno Domini,
puiul cucului să se întoarcă
singur-singurel, răsfăţat şi alintat,
în incubatorul creierului meu argintat.
Vara viitoare
Vie vântul de început de veac,
vântul sfârşitului lumilor!
Vie vântul care trânteşte
pe masca feţii mele de argint şi de lut,
obloanele cărunte!
Vie porumbeii străini
la fereastră, să-mi îmblânzească
prin muzica gheruţelor lor
firimiturile de pâine
şi grâul cumpărat din pieţele
altora,
pieţe mie şi ţie străine!
Vie, dacă va vrea Dumnezeu
să vină,
şi iarna şi primăvara şi toamna
şi vara viitoare!
Fie ca ele să ne legene matern
când, cu cizmuliţe de aur catifelat,
ne strivesc mărunt-mărunt
în picioare.
|