| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Ioana Dinulescuuzinele electroputere sunt unii dintre noi, nu mulţi, care oftează după apusele decenii, după editura scrisul românesc. lor le-a fost bine pe atunci. ei publicau cărţi şi luau bani. Nu mulţi şi, totuşi, şi pe atunci, pe vremea lui ceaşcă banii erau bani. alţii, ca mine, scriau cărţi, dar nu publicau cărţi. în consecinţă, nu aveau bani decât din salariu. aveau, totuşi, atâţia cât să-şi plătească dările la stat, iar iarna să-şi mai pună un pulover peste pijama. de fapt, un flanel tricotat la suceava şi o pereche de chiloţi fabricaţi la caracal. se numeau chiloţi tetra, erau din bumbac chinezesc, dar, ehei, pe atunci, chinezii erau chinezi, bumbacul era bumbac, iar la caracal nimănui nu-i ardea să chiulească de la serviciu. eu m-am născut şi am născut în oraşul craiova, iar chiloţii tetra, albi sau negri, erau minunaţi. m-au apărat de frig şi de foame cât au putut şi ei, săracii chiloţi de bumbac chinezesc. pe atunci mergeam iarna la liceul lt3, pe lângă canalul colector un vânt siberian îmi rătăcea basca bleumarin, obligatorie, pe urmele cartoforului dostoievski. zgribulită, îngheţată, ajungeam la liceu. eram, mereu, premianta întâi la matematică, la filozofie, la literatură, dar la muzică eu cântam numai în cor. ca un căţel al nimănui, eram mereu premianta întâi. era pe vremea când uzinele electroputere făceau vâlvă mare în ziarul scânteia, eu mergeam pe străzi desfundate cu o carte în mână: idiotul de dostoievski. părinţii mei nu lucrau la uzinele electroputere, ei îşi iroseau tinereţea în fabrici mai mici, de-asta acum stau eu şi mă-ntreb de ce mi-este milă ca de un căţel ogârjit, nemâncat de fostele uzine electroputere.
Oglinda din baie Eu nu mă plictisesc niciodată. Spăl, gătesc, citesc poemele celorlalţi; alunec uneori, neinspirată, pe gresia din bucătărie. Mă alint femeieşte în oglinda din baie şi-mi trece amocul. Apoi, curioasă, scotocesc iar prin propriile mele sertare. Dau din întâmplare peste fotografia unui iubit din tinereţe. Îmi amintesc catifeaua pielii sale, gustul & mireasma trupului sfâşiat de soarele barbar care despărţea fără speranţă umbrele noastre împletite în vara anului 2000. În faţa oglinzii din baie îmi amintesc despletindu-mă, de anii mei tineri, de gustul & mireasma trupului meu / trupului său de atunci..
Moartea coseşte la întâmplare Marian, tu, care vânai lei în biblioteci de mătase, tu, frate de cruce cu fratele meu, Enkidu, unde, unde te-ai dus? Ioan, tu, cel întors de curând din Tibet, ca să-ţi arăţi inima fragedă pe o tavă de nisip zburător, Ioan, rege al melancoliei, tu unde, unde te-ai dus? Radu şi tu, ţepos nevoie mare, dar frate de arme curate, într-o după-amiază râncedă de noiembrie, unde, unde, unde ai fugit de acasă? Dar tu, Patrel, care-ţi oglindeai vara în lacul Balasan, ochii negri ca stelele de pe acoperişul Teatrului pe a cărui scenă sângele tău ardea cu flacără înaltă şi neostoită, unde ai ales, pe ce câmpii veşnic verzi, să-ţi scrii cărţile viitoare? Şi tu, Gheorghe, născut miraculos din păpuşi ruseşti, ca dintr-un ou de struţ de care atârnă bolta Mânăstirii Hurezi, tu unde te-ai dus fără veste, peste legile firii? Şi tu, Constantin, subţire ca fumul ţigării din care trăgeai cu nesaţ, povestind despre inima carapace de broască ţestoasă din Galapagos, tu unde te-ai risipit, fratele meu? Şi unde, unde s-a dus Bucur poetul, tată bun şi bunic, soţ pe măsura femeii sale şi prieten la catarama de argint a visului, cu mine, unde-a plecat străjuit de flori şi de lumânări albe într-o dimineaţă augustă unde s-a dus proiectându-şi pe cerul senin destinul de cuvânt şi de lut roditor pe catapetesmele Craiovei? Moarte, maternă/ paternă moarte, Tu, care le-ai aşezat căluş pe gură fraţilor mei de litere şi de foi rămase nescrise, tu, care-mi abureşti oglinzile toate, legănându-mă cu duioşie în braţe catifelate, dacă va veni ziua şi ora să mă coseşti, nu mă cosi la întâmplare! Coseşte-mă în biblioteci exemplare, coseşte-mă din picioare! Cioara lui Brâncuşi Era luna mai, salcâmii înfloriţi pe locul acela, unde fusese lagărul de la Tg Jiu, ne presărau pe tâmplele cărunte stropi de miere gorjeană. Cu o clipire de pleoape ostenite pe cărţi se făcu septembrie şi mărul din faţa bisericii din Brădiceni porni să se întreacă în mere cu verişorul său: mărul din curtea şcolii, şcoala de la Brădiceni, un sat mărunţit în maşina de tocat carne a eternităţii sale. Era septembrie opt, ziua naşterii Maicii Domnului, eu culegeam, aproape furam, mere din curtea bisericii, dar ei, prietenii mei, ( alexandra, marina, olimpia , victoriţa, dar şi gheorghe, adrian, ion, aurel, mihai, valer) au venit la mine, cu dragoste frăţească, s-au aburcat în cuibarul mărunt de unde eu priveam o cioară plutind deasupra Porţii sărutului, Aleii scanunelor, Mesei fără meseni. Au venit ei la mine şi mi-au zis: Ioana, uite, din înalturile lui Dumnezeu, Brâncuşi îţi trimite ţie, doar ţie, o pană de cioară. E neagră şi sclipitoare, lasă pixul în pace pe pervazul ferestrei sparte şi scrie de-acum cu pana, numai cu ea, scrie despre mărul bătrân din curtea bisericii de la Brădiceni, copacul care se întrece în mere roş-aurii cu mărul din curtea şcolii, aici, la Brădiceni, aici la Hobiţa, unde copilul Mariei, Constantin Brâncuşi, a visat să înalţe peste pârâul senin moara de grâne. |