A trecut noiembrie, noiembrie 2009. Cu ploi anapoda şi soare zgârcit. O lună în care doar am citit, o lună în care n-am scris decât poezii. Printre mormane de cărţi mutate dintr-o încăpere în alta, printre mobile scrijelite şi zugravi improvizaţi, am căutat zadarnic cărţile lui. Ale lui Eugen Ionescu, cel născut în noiembrie, acum un veac, în Slatina, orăşelul de pe malul stâng al râului Olt, orăşel pe care l-a iubit şi pictat atât de mult regretatul Spiru Vergulescu. În acest început de decembrie mă gândesc că, dacă există o casă –muzeu Spiru şi Gunka Vergulescu , o substanţială galerie de artă modernă şi contemporană care poartă numele pictorului Ion Popescu-Negreni, slătinenii şi nu numai ei , noi toţi, cititorii lui Eugen Ionescu, ar trebui să reconstituim casa în care s-a născut şi s-o instituim ca muzeu universal. Un muzeu în care uneori, noaptea, se vor auzi tropotind rinocerii, alteori va vocaliza o cântăreaţă neapărat cheală şi , poate, în vremuri sărace, vor lectura şi vor comenta cărţile sale valuri-valuri de cititori. Căci, nu-i aşa? Suntem în viaţă ca să murim . Moartea este scopul existenţei(...) N-avem ce face. N-avem ce face. N-avem ce face.(...) Pe deasupra mai e şi condiţia asta trasă de sfori, cu ce drept sunt o bătaie de joc? Mi se mai întâmplă să fiu foarte uimit că nu mai am doisprezece ani. ( Jurnal în fărîme, Humanitas, 2002, pg 32)

Lectura nocturnă a dialogului platonician Phaidon, cel referitor la moartea lui Socrate , îi stârneşte scriitorului o spaimă fizică de moarte: De multă vreme n-am mai avut o spaimă atât de lucidă, de prezentă, ca de gheaţă. Spaimă de neant. Cum să spun, mi-am apăsat mâinile pe piept cumva ca să simt că sunt acolo; apoi am avut deodată senzaţia că beznele neantului au şi început să mă roadă şi că deja nu mai aveam picioare, glezne, coapse; nu mai eram decât un trunchi ros de flăcările îngheţate ale neantului. Dar, cum eroul nostru, Eugen Ionescu, îşi cunoaşte rădăcinile bolii cum n-au reuşit să le cunoască nenumăraţii doctori care l-au consultat, el îşi administrează singur antidotul: Am aprins lumina. Ce bine e să trăieşti. Balansul între spaima existenţială şi bucuria de a te simţi viu , o făptură în carne şi oase, să te poţi atinge pe tine însuţi aşa cum un copil în primele luni de viaţă îşi explorează propriul corp, se finalizează prin următoarea concluzie: M-a cuprins duioşia faţă de viaţa asta care mi-a părut de-a dreptul feerică: o închipuire luminoasă a nopţii. În acest context raţional-sentimental, paradoxal, chiar crima, omuciderea , devine explicabilă prin ura omenească faţă de moarte: Din ură faţă de moarte, de asta ne ucidem unii pe alţii. Sinuciderea lui Socrate, cupa de cucută ingerată cu noocratică luciditate pentru a evita umilinţa după o viaţă închinată gândirii rosturilor lumii, dar şi formării tinerilor în respectul pentru valorile intelectuale şi morale absolute, îi pare lui Eugen Ionescu un ţărm divin, binecuvântat, pe care să păşeşti purificat de furtunile şi uraganele vieţii : Moartea paşnică, senină a lui Socrate mi se pare cu totul neverosimilă, şi totuşi e posibil. Dar cum?

În fragmentele următoare din Jurnal scriitorul îşi mărturiseşte agnosticismul, ba chiar militează pentru această atitudine filozofică. Adept fanatic al universalului De ce? , el este de părere că a înţelege este o iluzie, ba , mai mult decât atât, a afla răspunsuri înseamnă să devii sclavul lucrurilor concrete, înseamnă să ajungi în punctul în care adevărul şi minciuna sunt echivalente , devin egale unul cu cealaltă, se identifică, se anulează reciproc dinaintea nimicului absolut. Dimpotrivă, a pune mereu esenţa lucrurilor sub semnul eternei întrebări De ce? te apropie de marea, divina lumină orbitoare care mătură în calea ei toate meschinele răspunsuri din timpul vieţii, ba chiar, te face pentru o clipă să ai un avantaj faţă de Unu sau de Divinitate.

Fulgurant moment de aroganţă, de hybris : Eugen Ionescu se învederează în această luptă cu limitele cunoaşterii omeneşti, superior celorlalţi gânditori, tocmai prin refuzul de a cunoaşte lucrurile în esenţa lor cea umilă, în înţelesul lor pământesc: Când nu voi mai exista, Dumnezeu va spune: Fac o sumedenie de lucruri, toată lumea le înţelege. Acum nu mai e nimeni care să nu le înţeleagă.

În consecinţă directă, rod suprem al unei vieţi de creator înzestrat cu har de bunul Dumnezeu , scriitorul îi adresează ultimul De ce? morţii înseşi: Ea singură e în stare să-mi închidă, ea singură o să-mi închidă gura.