Poate că ar fi potrivit să-mi încep pledoaria, sau, mai degrabă, auto-apărarea, povestindu-ţi, mai întâi, cum am ajuns eu, Autorul, să fiu stăpânul absolut al apartamentului de două camere, confort indefinit, de la etajul opt al blocului cu 13 etaje, situat la nici doi kilometri de măreţul edificiu al Primăriei orăşelului Gratuity.

Iată faptele: până în septembrie 1987, am locuit în acelaşi apartament împreună cu fosta şi unica mea soţie, pre numele ei Carina. Numai că, singura mea soţie, a găsit cu cale s-o roiască , s-o şteargă englezeşte din raiul comunist înainte de a-mi da eu seama că ceva ireversibil, ireparabil, inombrabil se întâmplă chiar sub nasul meu, în propria mea celulă de bază a societăţii. Autist cronic, aşa cum mă diagnosticase într-un moment de mare tensiune... familială Carina, chiar nu–mi dădeam seama că ordinea pre-stabilită de reglementările de partid şi de stat se fisurase puternic şi că, prin crăpăturile respective, începuseră să curgă ape tulburi, dar cu perspectiva de a se limpezi într-o bună zi, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.

Carina, cu trupul ei subţire şi nervos, cu tenul oarecum ofilit de cosmeticele bulgăreşti de care făcea rost cu mare strofocare, de sub tejghea, la cei 38 de ani pe care-i împlinise de curând, se hotărâse să-şi ia viaţa în propriile mâini, să nu mai aştepte nimic de la cavalerul ei, armăsar alb (metafora cu care mă alintase în anii noştri de... studenţie erotico-sentimentală, dar şi după cununia civilă, consfinţită de părinţi, mătuşi, unchi, colegi de liceu şi de facultate) şi să-şi salveze pe cont propriu ultimii ani de tinereţe din capcanele gri-cenuşii, mai degrabă din bolgiile convieţuirii în atmosfera comunismului agonizant.

Sigur, ai dreptate, e uşor acum, la cinci luştri (sfertul de veac) care ne despart pe toţi de anii umilinţei noastre, să le numeşti, iubite Cetitoriule, bolgiile convieţuirii, dar atunci eu, Autorul, îmi găsisem propria mea reţetă de supravieţuire. Mi se părea că Ea, sufletul meu pereche, ideala mea parteneră de jocuri sufleteşti şi sexuale, îmi era superioară. Că avea în ea o putere de a se detaşa, de a se înălţa deasupra noroiului clisos în care eram cu toţii, buni sau răi, de omenie sau nu, deja cufundaţi pe trei sferturi. Adică de la genunchi în sus, nu viceversa! Privind în urmă cu oarece resentiment la orbirea mea de-atunci, din acei ani prin care încercam să trecem împreună ca printr-un tunel fără luminiţă la capăt, dar cu ape jegoase scurgându-se lasciv pe pereţii mucegăiţi, încercând să ne înglobeze şi pe noi, cei doi, în organigrama unui bordel ideologic ad-hoc, mă scufundam eu însumi în lâncezeala propriului meu destin proiectat de ei, de ceilalţi, de stăpânii absoluţi ai uneltelor de scris/citit, dar mai ales de.... ascultat, nu numai pe înserat! Cooperativa Ochiul şi timpanul, ce mai!

Sigur în egoismul meu inconştient, mă legănam în hamacul iluziei că ea, Carina, iubita mea absurd de frumoasă din studenţie, profesoară navetistă acum, la 15 ani de la absolvirea facultăţii, cu tenul sensibil ofilit de o invizibilă dar atoatestăpânitoare brumă, e mai puternică decât mine, că ea, cu harul ei de a mă scăpa pe mine de toate grijile cotidiene, de a găsi mereu acele fisuri ale perfectei Noi ordini de înfometare şi de glasare, pentru a mă hrăni, pentru a-mi asigura bucăţica de săpun şi hârtia igienică necesare unui trai cvasi-decent, în proximitatea mizerabilităţii, era puternică, era grozavă. Pierdut în lâncezeala mea comodă, în apele tulburi ale scrisului şi cititului la lumânare, nu observam (sau nu vroiam să observ?) că, alături de mine, frumoasa Carina, Miss Boboc absolut a Facultăţii de Litere şi Filozofie, pe ale cărei bănci de lemn ne frecasem coatele împreună, în anii 80, se consuma în propria-i tristeţe fără leac, încercând să înnobileze cu o friptură scovârgită prânzul de duminică, cu câteva rămăşiţe de pseudo-cabanoşi onomasticele şi aniversările mele.

Realizez de-abia acum, când ea, Carina, s-a pierdut demult pe alte continente ale Terrei, că, în anii aceia în care fiecare iarnă echivala cu un Pahod na Sibir, ca într-un sumbru pastel de Alecsandri, ea, Carina, femeia strălucitoare care găsea resurse creatoare incredibile pentru a-şi transforma cămaşa de noapte a bunicii într-o rochie de gală, suferea în ascuns de mine, dintr-o pudoare pe care mama ei, fiică de chiabur devenit proletar la oraş, alungată de anii de cote dement sovietice către ghetoul orăşelului Gratuity, i-o indusese în sărăcăcioşii şapte ani de-acasă, că nu putea să facă rost în fiecare lună de vata necesară fiecărei femei sub cincizeci de ani.

Carina se ofilea lângă umărul meu drept, egoist, hrănindu-se din tinereţea şi frumuseţea ei, ca un adevărat parazit care devenisem fără să ştiu, cufundat în lecturile mele. Se ofilea din cauza umilinţelor pe care le îndura ea, o femeie tânără superbă, care ar fi putut face fala şi faima ţărişoarei noastre la fiecare concurs de dincolo de fruntarii. Dincolo de prânzul marcat de jumătatea de pâine cu cartofi la care aveam dreptul şi de parizerul cu soia repartizat pe cartelă, bucurându-mă tembel de nesfârşitele ciorbiţe cu multă apa, cîteva feliuţe de cartofi şi de morcovi şi un strop de vegeta sârbească, cu care ea, sufletul pereche al meu, zeiţa anilor mei de studenţie, femeia care, la rândul ei supravieţuia citind la lumânare în bucătaria micuţă, încălzită de flacăra agonizantă a aragazului. Patetismul acelor după-amieze în care, înveliţi în nenumărate pături cadrilate, încercam să re-încălzim amintirile noastre din anii de studenţie, pe care se mai sprijinea, tot mai ogârjită dragostea noastră conjugală, cum mi-a explicat cu doar câteva zile înainte de evadare, Carina, răbdarea ei se eroda în tăcere ca o superbă, delicioasă bucată de caşcaval olandez înfulecat de carcalacii de bucătărie. De notat: să nu confundaţi libărcile cu...carcalacii. În timp ce libărcile sunt gângăniile mari, negre, cu elitre lucioase care l-au inspirat pe Franz Kafka în scrierea acelei capodopere a literaturii austriece la care fac mereu aluzie atât istoricii literari, cât mai ales, cineaştii, Metamorfoza, carcalacii sunt gâze aproape invizibile pentru purtătorii de ochelari, minuscule insecte de culoare roşietică, care izvorăsc de sub chiuvetele din baie şi bucătărie, din colţurile dormitorului conjugal, dintre coperţile cărţilor citite şi răscitite în după-amiaza sâmbetei libere.

(din romanul în curs de apariţie Aventuri gazetăreşti în orăşelul G.)