În prezenţa lui Ion Vianu, aşa cum am avut şi eu privilegiul de a mă afla, uiţi că te afli în faţa medicului, scriitorului, militantului pentru drepturile omului. Într-o convorbire cu Ion Vianu, fie ea pe Skype sau faţă în faţă, te bucuri pur şi simplu de o conversaţie liberă, dar plină de încărcătură culturală, cu un om care are o sclipitoare capacitate de a trece firesc de la un domeniu la altul.

Ion Vianu pare a deţine secretul tinereţii veşnice, cel puţin spiritual, printr-o continuă curiozitate de a cunoaşte şi de a asimila informaţiile recente din diverse domenii. Tinereţea spiritului se reflectă şi în capacitatea de adaptare la tehnologie. La cei 89 de ani împliniţi, mânuieşte nonşalant aplicaţiile de pe telefon, deschide mai multe ferestre pe laptop, scrie şi corectează în Word, cum alţii, cu decenii mai în urmă ca vârstă, nu o pot face; se interesează de evenimentele politice din lume, scrie şi ia atitudine, citeşte cărţi istorice de actualitate pe Kindle sau online, face mişcare, păstrează tradiţiile româneşti într-o ţară cosmopolită, vizitează muzee, se întâlneşte cu prietenii, îi ajută pe tineri să îşi găsească vocaţia. Singurul lucru pe care nu îl mai face este să se angajeze că va mai scrie, deşi regretă că nu a reuşit să termine Poetica nebuniei. Proiectul, început cu mulţi ani în urmă, a fost pornit din dorinţa de a-şi ajuta pacienţii. Fragmente din acest proiect publicate în Analele române de lingvistică aplicată, Semiosis (Stuttgart) conţin relatări despre felul în care „îşi construieşte bolnavul mintal povestea vieţii lui şi cum se poate trece de la această poveste la una mai suportabilă”, îi spunea Ion Vianu Nadinei Vlădescu pentru Cercul de la Cărtureşti, în urmă cu un an.

În viaţa lui Ion Vianu, psihiatria s-a împletit încă de la început cu literatura. Debutul său din anul 1975 – atât ca specialist psihiatru, cu Introducere în psihoterapie, cât şi ca scriitor, cu Stil şi persoană (carte de eseuri care a fost încununată cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor) – este o consecinţă a încrederii în puterea vindecătoare a poveştilor, a scrisului. Diferenţa este că „literatura procedează invers psihanalizei. E psihosinteză”, îi spunea Ion Vianu Aurei Christi, în dialogul cuprins în Banchetul de litere. Poate şi din acest motiv, timp de 40 de ani, psihiatrul Ion Vianu a tăcut, a ascultat doar poveştile altora şi abia apoi a revărsat către alţii poveşti. Scriitorul consideră că „la tinereţe scrisul te goleşte, pentru că reprezintă un sacrificiu; îţi răpeşte clipe preţioase din viaţă, pe când la bătrâneţe scrisul te umple de reflux şi te vindecă”.

Într-adevăr, primul său roman, Caietele lui Ozias, a fost publicat când scriitorul avea 70 de ani. Naraţiunea, începută la sfârşitul anilor ‘90 şi terminată tot în acea perioadă, cuprinde în interiorul ei un secol de istorie, al cărui simbol aproape grotesc îl reprezintă personajul centenar Puiu Ozias. Raţionamentul autorului este uimitor de logic şi conduce la ideea că, în oricare dintre noi, se află posibilitatea unei durate mai mari a existenţei, deoarece asimilăm amintirile şi experienţele predecesorilor noştri, care, la rândul lor, le-au asimilat şi ni le-au transmis pe cele ale ascendenţilor. Acestei idei i se adaugă plăcerea enigmelor, libertatea gândului exprimat prin cuvinte, dar mai ales o dorinţă de regăsire. „Textul e plin de ghicitori – cine e cine? – plin de răsturnări de situaţii şi de simboluri, plin de surprize (genealogice şi de toate felurile), chiar atunci când îţi pune răbdarea la încercare”, nota Matei Călinescu în postfaţa la prima ediţie a romanului, care va fi republicat în curând în seria de autor pe care Editura Polirom i-a dedicat-o scriitorului. Cea mai ademenitoare calitate a acestui roman este aceea că poate fi recitit de mai multe ori cu aceeaşi prospeţime ca la prima lectură, de fiecare dată descoperind alte surprize, în funcţie de dorinţele, cultura şi mai ales temperamentul celui care îl citeşte. Mesajul cărţii rămâne transmis prin vorbele lui Ozias: „eu nu cred în soluţiile geniale; cred numai că există oameni, nu geniali, dar cu autoritate; voci care pot schimba destinele unei ţări”. Poate că „vocile” personajelor din acest roman, dacă se fac cu adevărat „auzite”, vor ajuta să se înţeleagă faptul că soarta unei ţări este direct condiţionată de oamenii care o compun. Chiar şi fără această înţelegere, lectura lui înseamnă în primul rând o regăsire – a fiecăruia, a lumii din care face parte, a drumului spre sine însuşi.

Dacă romanul de care autorul spune că este cel mai afectiv legat este Caietele lui Ozias, cel pe care îl consideră a fi cel mai dificil şi cel mai analitic este Paramnezii, publicat în anul imediat următor (2005). Într-una din conversaţiile noastre, Ion Vianu îmi spunea că la apariţie s-a spus despre acest roman că ar fi alcătuit din mai multe eseuri, ceea ce lectura sa demonstrează a fi inexact. Aparenta individualitate a fiecărui capitol este contrazisă nu numai de temele fundamentale ale romanului, dintre care principală rămâne tema timpului, dar şi de prezenţa constantă a aceloraşi personaje. Romanul „este sonata «Les Adieux» a lui Beethoven, pentru că include: plecarea, călătoria şi întoarcerea”, îmi spune scriitorul. Construit printr-un incitant amestec între vis şi realitate, purtând cititorul pe firul ideii că există o legătură între lumea de aici şi cea a morţilor, dar transmiţând mai ales marea tristeţe a exilului, romanul realizează o contopire între lumea reală şi cea imaginată, a umbrelor. De altfel, literatura în sine poate fi gândită ca o mare şi fascinantă paramnezie, pentru că porneşte de la convenţia ficţionalului prin care elementele reale din care se inspiră scriitorul sunt adaptate şi transformate în funcţie de dorinţele acestuia, motiv pentru care, în carte, nici nu mai contează ce este închipuire şi ce este amintire.

Cel mai apreciat roman al scriitorului rămâne şi cel mai interesant din punctul de vedere al construcţiei. Amor Intellectualis. Romanul unei educaţii, republicat în urmă cu doi ani de Editura Polirom în seria de autor mai sus amintită, a obţinut premii atât ca roman, cât şi ca scriere autobiografică (în 2010 – „Cartea anului”, în 2011 – premiul revistei Observator cultural, la categoria „Eseu/ Memorialistică/ Publicistică” şi, în acelaşi an, un premiu din partea Uniunii Scriitorilor din România, la secţiunea „Premii speciale (publicistică, memorii, jurnale etc.)”. Cartea poate fi privită ca o fuziune între dorinţa de creare de poveşti şi cea de redare a propriilor amintiri, sau o repovestire a poveştii proprii care, aşa cum spune prozatorul, să îl ajute – pe cititor, dar şi pe scriitor – să se cunoască, sau să se regăsească şi în final să se accepte pe sine.

Drumul cărţilor lui Ion Vianu a cunoscut încă de la primele apariţii din anul 1975 această împletire între real şi ficţional. Intercalarea temporală a volumelor de eseuri cu cele de ficţiune creează o unitate de viziune în opera de un farmec particular a scriitorului. Această împletire s-a continuat în anii săi cei mai prolifici ca romancier (2004-2010), apoi realul şi ficţionalul s-au suprapus într-o carte a tinereţii, nu numai a scriitorului, dar şi a tinerilor de azi. Cu puţin timp în urmă, un tânăr adolescent, de vârstă foarte apropiată de cea a nepoţilor scriitorului, îi spunea acestuia că Amor Intellectualis i-a schimbat viaţa, i-a deschis foarte multe drumuri şi că datorează romanului şi implicit scriitorului foarte mult din ceea ce e el azi, din persoana sa culturală, pentru că nu ştie cât de mult ar fi citit fără să întâlnească o asemenea carte, sau dacă i-ar fi plăcut atât de mult să citească (Punte între generaţii - ION VIANU şi Vlad Moise – YouTube).

Amor intellectualis. Romanul unei educaţii îmbină intenţionat două tipuri de scriere: ficţională şi memorialistică, fiind „o sinteză, de fapt, a tuturor încercărilor; este şi un eseu şi un roman şi o autobiografie, căci ascultă şi de pactul romancierului şi de pactul autobiografic”, precizează scriitorul în una dintre convorbirile noastre. Cele două convenţii pot fi respectate în aceeaşi scriere cu condiţia onestităţii. Cine citeşte cu atenţie cartea, remarcă faptul că acolo unde nu se ştie exact ce s-a întâmplat se menţionează acest lucru. Un exemplu din text, selectat de scriitor, este discuţia tatălui său cu Ion Negoiţescu despre Thomas Mann. „Când faci acest exerciţiu dificil din punct de vedere compoziţional, de a îmbina elementul autobiografic cu cel ficţional, aceste două elemente trebuie să fie vizibile.”

Începând cu anul 2004, când a publicat romanul Caietele lui Ozias, scriitorul Ion Vianu a fost prezent constant în lumea beletristicii, până la apariţia romanului Amor intellectualis. Romanul unei educaţii, în 2010. După aceea, scrierile sale s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de universul ficţional, făcând parte din categoria scrierilor memorialistice şi epistolare, dar şi din cea a eseisticii, revenind astfel pe drumul deschis de volumul Amintiri în dialog, apărut în anul 1994 şi scris în colaborare cu Matei Călinescu. Apoi, în anul 2016, romanele Caietele lui Ozias şi Vasiliu, foi volante şi-au găsit împreună locul, aşa cum au fost gândite de la început, în Arhiva trădării şi a mâniei, o trilogie interesantă şi prin faptul că este formată doar din două romane (de fapt, primul roman este alcătuit din două părţi atât de distincte încât pot fi considerate entităţi ficţionale separate). Romanul Vasiliu, foi volante apăruse iniţial în 2006, dar a fost gândit de la început ca făcând parte din acest ciclu, între cele două scrieri fiind evidente mai multe elemente de legătură. Acţiunea romanului se petrece, din punct de vedere temporal, „în interiorul” celei din Caietele lui Ozias, completând, prin soarta personajului titular, aceeaşi idee, că individualul este reprezentativ pentru colectivitate. Romanul îl are în centru pe medicul psihiatru Vladimir Vasiliu, ilustrativ pentru noţiunea de alienare, despre care scriitorul îmi vorbea în una dintre conversaţiile dintr-o zi de iarnă, la fel de cenuşie ca cele frecvent evocate în romanele Arhivei: „noţiunea de alienare este o noţiune generală în marxism. Prin bani, omul este alienat de propria lui esenţă, spunea Marx, dar şi socialismul este alienat prin faptul că nu are în retur ceea ce dă. Există o formă de alienare proprie socialismului şi care în psihiatrie se manifestă ca o trăire proastă a corpului, deci corpul ca celălalt duşman. Această alienare se datora în comunism faptului că omul muncea fără a avea satisfacţia concretă a efortului său. Aparent, socialismul este o cultură bazată pe muncă: oamenii muncii, depăşirea planului, eroii muncii socialiste, toate fiind însă doar de faţadă”.

Trădarea şi mânia din anii comunismului au fost completate de indiferenţa din jurul exilatului, redată în cel de-al doilea ciclu de romane al autorului, File din arhiva indiferenţei (Editura Polirom, 2021), format din cărţile exilului: Paramnezii şi Necredinciosul. Din Necredinciosul, publicat iniţial în 2008, autorul a selectat, în anul 2016, un fragment pentru a face parte din antologia bilingvă intitulată 10.000 de semne/ 10.000 Characters, coordonată de Simona Sora şi apărută la Editura Institutului Cultural Român, la alcătuirea căreia contribuie încă alţi nouăsprezece scriitori români. Scriitorul explică, în aceeaşi antologie, motivul acestei selecţii. „Am ales acest fragment nu pentru că ar fi culminaţia artei mele […], ci pentru că mă reprezintă. Este un extras din romanul Necredinciosul, care narează întâlnirea dintre povestitor şi un dublu al său. […] Gustul pentru satiră, experienţa mea de medic şi psihoterapeut sunt ilustrate aici”. În Notă asupra ediţiei a volumului File din arhiva indiferenţei, scriitorul notează faptul că romanele din acest grupaj au în comun descrierea vieţii în lumea occidentală, stând sub semnul Indiferenţei, în timp ce România şi celelalte ţări din Răsărit stăteau sub semnul Trădării şi al Mâniei. De aici vine numele celor două cicluri epice: Arhiva trădării şi a mâniei şi File din arhiva indiferenţei. Cel mai recent volum al scriitorului, apărut anul trecut, volum intitulat Investigaţii mateine. Amintiri a fost recompensat cu premiul „Romulus Rusan”, prilej cu care Ana Blandiana spunea despre Ion Vianu că „opera sa vorbeşte despre un om care şi-a gândit nu numai propriul destin, ci a încercat să gândească timpul prin care a trecut şi epoca în care a trăit”. Din aceeaşi serie de autor va face parte şi volumul Arhiva trădării şi a mâniei care va fi republicat la sfârşitul anului acesta, cu unele modificări de structură, nu de conţinut.

Seria de autor, iniţiată de Editura Polirom în 2020, este o confirmare a faptului că avem nevoie de Ion Vianu: ca romancier, ca memorialist, ca om capabil să creadă încă, după atâtea decenii şi atâtea confruntări cu colţurile întunecate ale spiritului uman, că frumosul, regăsit prin lectură, prin cultură în general, dar şi prin cunoaşterea mai aprofundată a sinelui poate să salveze omenirea de blazare şi nefericire.