– Cum se leagă de viaţă această carte, acest demers editorial al dvs.? Ceea ce faceţi cu aceşti 37 de scriitori care se roagă (ei sau personajele lor) nu e doar literatură...

– Dacă ar exista un gen literar numit o călătorie prin biblioteca proprie, aici mi-aş încadra cartea. Oamenii care fac excursii la munte sau prin păduri ştiu că, dacă vrei să nu te rătăceşti, îţi alegi un semn călăuzitor şi-l cauţi pe copaci, pe pietre, pe la răscruci: triunghiul roşu, crucea albastră, dunga galbenă etc. Biblioteca e o pădure (de altfel, şi la propriu, hârtia provine din lemnul copacilor). Semnul călăuzitor care m-a condus de la o carte la alta este la mine, aici, rugăciunea. Dar, pentru că rugăciunea este unul dintre lucrurile cele mai intime şi mai legate de omenesc, este vorba, în acelaşi timp, de o călătorie prin viaţă. Şi anume, în momentele de maximă trăire, nu în momentele de rutină.

– Sunt strigăte. Fie de durere, fie de bucurie. Iar când literatura strigă, ceva se întâmplă, se sparge cerul.

– „Culcă-mă, Doamne, pietricică şi scoală-mă colăcel!” Intrigant în cel mai înalt grad, nu?

– Sunt uneori lucruri care te preocupă toată viaţa şi uneori rămân mistere până la capăt. Această splendidă rugăciune este, într-un fel, cea de la care a pornit cartea. Ea apare la Tolstoi, în Război şi pace, m-a surprins de când am citit-o şi o ţin minte de pe la 20 de ani. M-am întrebat mereu ce înseamnă. În capitolul Sufletul rus. Rugăciunea unui nemernic (nemernic în sens de necăjit, singur şi nenorocit) încerc un răspuns. Am comparat şi traducerile: într-una mai recentă apare pietroi în loc de pietricică, am căutat pe internet originalul rus şi pasajul (eu neştiind rusă!), l-am găsit, am cerut părerea doamnei Gabriela Russo, minunată traducătoare din limba lui Tolstoi, şi mi-a spus că e, clar, pietricică. Tocmai din motive de traducere, mai ales la versuri, când ştiam limba în care apărea rugăciunea, am preferat să traduc eu însămi. La cele mai multe capitole e inclusă o muncă temeinică şi care nu se vede şi nici nu trebuie să se vadă.

– Poezia e mai aproape de rugăciune şi e firesc să fie aşa. Ea e deja un limbaj aparte, netocit, şi, cum să spun, se înalţă de la sine, chiar când umblă prin mocirlă. Marii mistici sunt mari poeţi (cândva l-am tradus pe unul dintre ei, Angelus Silesius). Eu n-am dorit să fac o antologie cum s-au făcut atâtea, de poezie mistică. Am căutat într-un loc nebăgat în seamă, în care, după câte ştiu, nu s-a mai uitat nimeni: în romane, acolo unde personajele vorbesc în numele scriitorilor, precum şi în jurnale intime. Nu la mistici, ci la oricine, chiar la atei declaraţi. Şi ce-am constatat? Că lucrurile nu sunt aşa cum par, că sunt chiar mai pasionante în proză şi jurnal, că viaţa năvăleşte în pagina literară şi, adesea, personajele literare se unesc cu autorul lor.

– Când scriam la rubrica mea săptămânală din România literară – şi am făcut asta timp de 18 ani – cel mai mult îmi plăcea când puteam să plasez o poveste: mă dedicam ei fără rutina săptămânală. Tocmai de aceea îmi place povestitul, e opusul rutinei. Chiar când reiei o poveste, o spui un pic altfel, te bucuri de fiecare detaliu.

Povestea este, probabil, cel mai vechi lucru care îi obligă pe oameni să fie atenţi, şi curioşi, şi bucuroşi. Ca să nu mai vorbim de miezul ei bogat şi hrănitor. Aş pune, la poveşti, câte un anunţ pe internet, aşa cum se face la fructe şi legume: cartea X, conţinut bogat în substanţe antirutină, antistres, antijosnicie, antinesimţire şi câte altele.

– Iată o întrebare foarte bună şi care îmi dă de gândit. Cred că după rapiditatea cu care ajung la ţintă, adică la cititor. Dacă îl tulbură, dacă îl fac să râdă sau să plângă, cred că valoarea rugăciunii e mare. Cu siguranţă însă că numărul de carate nu se măsoară după „sfinţenia” personajului. Se ştie că marii păcătoşi pot deveni marii aleşi, pentru că ei cunosc totul până la capăt, ambele laturi extreme ale omenescului. De pildă, rugăciunea lui Claudius din Hamlet, deşi el rămâne un păcătos, iar cuvintele lui nu ajung la cer, pe mine m-a tulburat. Ar fi meritat o soartă mai bună.

– „Words withoutthoughtsnever to heaven go”? Avem ceva de pierdut dacă pariem aşa, în ciuda ştiinţelor, a neuroştiinţelor, a deconstructivismelor, a (multora) postmodernismelor ş.a.m.d?

– Nimeni nu pierde dacă pariază pe rugăciune, adică pe cuvânt şi pe puterea lui. Desigur, nu pe cuvântul gol, ci pe cuvântul plin, în care eşti ascuns tu, cel adevărat. Presupun că orice scriitor gândeşte aşa. Rugăciunea mincinoasă e un nonsens. Dar Claudius se tânguia cu vorbe adevărate. Oare îndărătul lui, prin el,se tânguia Shakespeare? Oare nu e asta ţinta scriitorului? Ca de la om cuvintele lui să ajungă la cer?

L-am citit cu pasiune pe David Eagleman şi cărţile lui despre creier şi dacă aş avea posibilitatea aş face împreună cu el un experiment: să urmărească cum încrederea în cuvânt modifică în bine creierul, starea de spirit şi, datorită încrederii, chiar puterile omului. Rugăciunea face bine. Cu o singură condiţie: să nu ducă la fanatism. Fanatismul religios e la fel de cumplit ca oricare altul. Dar nu rugăciunea conduce spre el, cu siguranţă, ci cu totul alte lucruri, adesea politica, frustrările, trufia.

De altminteri, în genele noastre pesemne că ceva s-a modificat datorită rugăciunii. Cioran numeşte asta instinct, instinct al rugăciunii.

– Pentru că, din păcate, situaţiile dificile (grijile, dacă nu lucruri mult mai grave) sunt în viaţă mai frecvente decât celelalte. În momentele bune omul simte că e o stare de graţie şi singura lui teamă e să nu o piardă prea uşor, de unde rugăciunea de tip „O, clipă stai...” (verificarea fericirii autentice, spun psihologii, e să-ţi doreşti asta). Dar în cartea mea am şi rugi spuse în momente bune, unele ludice şi altele pline de umor. Fiind un lucru profund omenesc, ruga nu exclude cu totul râsul.

– Diferă uneori ţinta. În literatură, şi mai ales în ţările catolice, femeile se roagă mai ales Fecioarei Maria, în ideea că e femeie şi înţelege mai bine nevoile, necazurile, aşteptările şi bucuriile unei femei. Asemenea îngerilor, ea intermediază şi e mai uşor, într-un fel, pentru cineva care se roagă, să aibă un intermediar. În literatura noastră lucrurile nu stau aşa. Avem splendidele rugi adresate Mariei de către bărbaţi, Eminescu, Ion Pillat şi, în schimb, un personaj feminin din nuvelele Hortensiei Papadat-Bengescu mărturiseşte că nu s-a prea putut adresa Fecioarei Maria, că, dimpotrivă, n-a putut-o simţi aproape decât foarte târziu.

În plus, femeile din literatură (includ aici şi zeiţele) se roagă parcă mai des pentru alţii, începând, desigur, cu copiii proprii, iar cartea mea începe cu rugăciunea lui Thetis pentru Ahile şi se încheie cu rugăciunea unei mame şi bunici care spune Ajută-l, Doamne, pe copil. Deşi romanul cu acest titlu nu mi-a plăcut chiar aşa de mult ca altele incluse în carte, l-am păstrat de dragul rugăciunii din titlu.

– Aşa şi nu altfel. Cred că femeile, poate chiar mamele, sunt inventatoarele rugăciunilor. Bărbaţii doar le-au imitat.

– Da, se putea lungi nedefinit şi pe multe direcţii. Dar am procedat ca la testele psihologice: aceşti autori sunt primii care mi-au venit în minte. Iar aceste uşi de intrare în subiect, foarte diferite, sunt primele care mi-au apărut în faţă. Am căutat să creez suspans, să fie o lectură plăcută, captivantă. N-am stat să fac statistici, câţi români şi câţi străini, câţi greci şi câţi „barbari”, câţi bărbaţi şi câte femei, vorba lui Thales din Milet. În schimb, am evitat autorii vădit religioşi, nu ei erau interesanţi pentru această carte. Am căutat surpriza şi am găsit-o din plin. Dacă am abordat autori care au coarda mistică, am ales pasaje din zone nediscutate (cum e cazul cu Arghezi, cu Rugăciunea lui Coco, papagalul care e unul dintre ghostwriter-ii lui (celălalt, mult mai important, fiind Dumnezeu).

– Iarăşi mă puneţi pe gânduri. Noi am pierdut accesul la o grămadă de lucruri din cultura omenirii, pur şi simplu am pierdut cheia la diverse coduri. Încă avem noroc că unele chei au fost regăsite (cu greu), de pildă cea pentru descifrarea hieroglifelor. Dar o mulţime de lucruri pe care le ştia, să spunem, un erudit de secol XVII cred că ne vor rămâne definitiv străine şi de nepătruns. Multe lucruri (inclusiv literare, poetice) care ţin de ezoterism sau cartea cunoscută sub numele de Manuscrisul lui Voynich, despre care e vorba şi la Mircea Cărtărescu, în Solenoid, şi care e pomenită şi în Dialoguri secrete la capitolul Athanasius Kircher. Trec peste faptul că se pierd latina şi greaca veche. Aţi observat cât de rar se mai folosesc ziceri celebre în latină? Înainte, chiar şi cei mai inculţi oameni foloseau uzual câte un Festina lente, Per pedes apostolorum şi câte altele. Ziarele interbelice din toate ţările (europene) erau pline de maxime latine. Azi, practic, au dispărut.

– Nu ştiu, cred că totuşi îl vor însoţi pe om până la capăt. Cred că sunt vitale şi că, atâta timp cât nu ne transformăm în roboţi sau semi-roboţi, atâta timp cât vom simţi măcar frica, pentru altul, pentru tine, pentru noi toţi, dacă nu şi alte sentimente, vom apela la ele. Instinctul supravieţuirii e cel mai puternic la om. Ele ţin tocmai de acest instinct. E drept că teroriştii, să zicem, nu îl au prea dezvoltat sau şi-l neagă. Din fericire, deocamdată cei mai mulţi oameni nu sunt terorişti şi au nevoie să trăiască.

– Da, uneori schimbă totul. Au funcţionat, pentru mine, ca un zoom de la aparatul de fotografiat. Mi-au mărit detaliile. Fiind mioapă, folosesc adesea zoomul ca să văd. Rugăciunea aşa funcţionează, în cartea asta, ca un zoom. Dar şi ca un binoclu de operă cu care, după ce te uiţi pe scenă, te poţi amuza, în pauze, uitându-te la spectatori.

– Din fericire, da. Râsul e salvator pentru omul cu umor şi, cu excepţia unor momente personale atât de grele pentru bietul om că-şi pierde râsul, umorul n-ar trebui să fie exclus prea des din preajma noastră. Să faci pe cineva să râdă e o mare performanţă sufletească. Mă refer, desigur, la râsul de calitate, nu la hăhăială, care e foarte enervantă. Dar există şi un umor cosmic, un hohot teribil, iar el poate fi înspăimântător. Pe acesta l-au simţit Ionesco, Cioran şi grecii antici.

– Cred că nu se adresează unei vârste sau unui gen, ci tuturor celor care au suferit vreodată cu adevărat. Aş spune mai degrabă cui nu se adresează: nesuferiţilor (adică celor care n-au suferit). Şi nu se adresează nici fanaticilor sau ultradogmaticilor. E o carte liberă, o carte de literatură şi libertatea e o condiţie a literaturii.

– Deşi sunt foarte frumoase metaforele dumneavoastră, cred din toată inima că literatura e pur şi simplu viaţă, adică toate acele locuri pe care le-aţi înşirat, plus nenumărate altele, dar toate pline cu oameni vii. Care fac tot felul de lucruri între care şi pe acesta.

– Cred că este o chestiune în care nu ai de ales, o nevoie. Unii sunt învăţaţi să se roage de mici, când încă nu au această nevoie, ca şi cum ar învăţa o limbă străină, deşi deocamdată nu folosesc decât limba maternă. De fapt, rugăciunea este un fel de limbă primordială, a strămoşilor, poate limba adamică. De cele mai multe ori, ea se activează automat la deznădejde. Dar trebuie să ajungi acolo, la acea suferinţă maximă, ca să înţelegi asta. Când spui: „Cum o vrea Dumnezeu” nu e supunere, eşti dincolo de deznădejde. Şi-atunci, dintr-odată, te simţi eliberat.

Cioran echivalează, de altminteri, rugăciunea cu deznădejdea, de aceea disperările lui iau forma aforismelor, care, spune el – şi am fost surprinsă descoperind asta – sunt rugăciuni regresate în maxime.

În ce mă priveşte, am definit rugăciunea ca suferinţă sublimată. La mare suferinţă, oamenii trebuie să recurgă la o soluţie: unii la droguri, alţii la băutură, alţii ucid sau se ucid, alţii înnebunesc. Cei mai norocoşi dintre cei care suferă se roagă. Şi iată că rugăciunea e, în cazul lor, chiar salvatoare. Şi nu are contraindicaţii.