Robert Şerban în dialog cu Ioana Pârvulescu

Robert Şerban: – Ce te face să plângi cel mai des?

Ioana Pârvulescu: – Când un prieten pe care nu-l pot refuza îmi cere un interviu în luna lui cuptor. Glumesc, glumesc!

Plânsul e instinctiv, nu se învaţă, e în tine de la naştere. Să zâmbeşti înveţi de la cei care îţi zâmbesc ţie, iar ca să râzi trebuie să se întâmple ceva dincolo de tine, la început ajunge doar să fii gâdilat, iar mai târziu să fie gâdilată realitatea în care te afli, celebra formulă „mecanic placat pe viu”. În schimb cu plânsul ne naştem, el izbucneşte cu forţă din noi ca o fântână arteziană. Copilul mic plânge mult mai mult decât râde. Însă există plâns şi plâns. Pe măsură ce creştem, şi plânsul se rafinează, învăţăm să plângem şi la durerea altuia, nu numai la a noastră. Nu mai e doar instinct, trece prin înţelegere. Prostia nu plânge.

Îmi amintesc că în copilărie mergeam la cinema – vedeam un film pe săptămână la Braşov – şi, la diverse scene, ca la un semnal pe care doar eu nu-l primeam, toţi din jurul meu plângeau, doamnele îşi scoteau batistele din poşete şi-şi ştergeau ochii, în timp ce ochii mei rămâneau uscaţi. Asta mă nedumerea şi mă necăjea, eram invidioasă pe cei care puteau să plângă la filme, mi se părea „cool”, ceva ce numai un om mare poate să facă. Şi nu ştiu cum, pe la vreo 20 de ani, cred, am început să plâng şi eu la durerea expusă pe cearşaful ecranului şi care nu avea neapărat legătură cu ce trăisem eu până atunci. Intrasem cu plânsul în rândul lumii. Şi acum plâng la filme. La filme, la cărţi şi la viaţă. Celelalte forme de artă, oricât mi-ar plăcea şi m-ar copleşi – pictura, muzica, baletul – nu mă fac să mă cutremur de plâns, probabil catharsisul funcţionează acolo instantaneu.

– Când, cui şi din ce motiv ai dat prima palmă din viaţa ta?

– Ah, pentru că tot am pomenit de filmele copilăriei, pe-atunci una-două se dădeau palme în diverse scene şi de multe ori ele se iveau în pereche! De obicei femeile erau cele care îl pălmuiau pe bărbat, dacă el spunea vreun lucru nepotrivit sau obraznic: harşti-harşti! Personajul masculin îşi pipăia obrazul, uimit, aproape zâmbind. Era un mod prin care femeia îi amintea să aibă obraz. Mi-aş fi dorit să dau şi eu o palmă serioasă măcar o dată în viaţă! În joacă am mai făcut-o, dar peste mână, nici nu ştiu, de fapt, dacă aş fi fost în stare să nimeresc cum trebuie obrazul cuiva. Oare nu se învaţă şi asta pe un model de plastic, aşa cum se învaţă metodele de resuscitare? Am impresia că, la fel ca unele cuvinte care se demodează şi dispar, şi unele gesturi, la un moment dat la modă, dispar. Cred că „Îţi dau palme, mă-nţelegi?” şi-a cam terminat existenţa. Oricum, nici în cărţi nu am mai întâlnit scena asta atât de expresivă. Dar, cine ştie, mai e timp.

– Care e, ca profesor, antidotul plictiselii? Deşi „materia” e, de la an la an, cam aceeaşi, iar studenţii – din câte ştiu de la amicii mei profesori – tot mai puţin interesaţi de şcoală, rezişti, iată, la catedră. Cum?

– Voi comite o indiscreţie, deşi, pe model de secol 19, sunt o persoană discretă, după cum ai remarcat, poate. Dar e vorba de o indiscreţie pozitivă, spre lauda celor care au făcut un lucru frumos. Unii studenţi de astăzi sunt pragmatici, oportunişti chiar, sunt gata de orice compromis ca să termine o facultate şi să bifeze ceva ce ei îşi închipuie că e util, deşi nu e niciodată util să te prefaci că înveţi. Alţii sunt doar neimplicaţi. Puţini îţi mai spun mulţumesc, chiar când i-ai ajutat mult peste ceea ce face un profesor. Dar mi se întâmplă, nu zic că des, dar nici atât de rar încât să nu conteze, să primesc câte un mesaj pe e-mail. Dezvălui aici doar una:

„Wed, Oct 5 at 9:43 AM

Bună ziuaaaa!

Cu bucurie, doamna profesoară, cu bucurie vă scriu acest mesaj. La mulţi ani de ziua profesorului! Vă mulţumesc frumos pentru că m-aţi făcut să mă îndrăgostesc de literatură.

Sunt un om norocos, pentru că am avut şansa să vă fiu student şi să lucrez cu dumneavoastră. şi am învăţat atât de multe, multe, multe pentru că am avut de unde să aleg: bune maniere, stil, cum să priveşti, cum să pui pasul, atitudinea şi nu în ultimul rând, spiritul dumneavoastră. După fiecare curs, seminar, interacţiune de orice fel mă simţeam mai bogat, mai împlinit, aveam mereu o stare de bine.

M-aţi făcut om sau m-aţi învăţat să fiu om. Uf, nu cred că e o exprimare corectă. Noroc că în faţa mea, fix în acest moment când scriu, observ un perete alb, frumos – şi, cel mai important, drept. Pentru a fi aşa a fost nevoie de muncă şi alte ustensile.

Doamna profesoară, mulţumesc pentru că m-aţi ajutat să mânuiesc anumite ustensile pentru a finisa această fiinţă umană a mea. A fi un om drept precum un perete.

Marian Ghiţă”

I-am răspuns aşa, şi în aceste fraze este răspunsul la întrebarea „cum rezist”:

„Dragă Marian, m-ai făcut praf! Când citeşti aşa ceva ştii că merită. Dar, te rog, nu fi ca un perete (e prea rigid), ci fii ca o pâine proaspătă, care creşte la loc pe măsură ce alţii mănâncă din ea. M-am bucurat şi eu să am un student receptiv, creativ şi hotărât ca tine. Mult noroc pe mai departe şi «La mulţi ani!» şi ţie!”

Este vorba de un student cu care am făcut cursuri diverse (opţionalul de ludic, Belle Epoque, Interbelic şi câteva la masteratul de editare), apoi a dat disertaţia cu mine şi s-a înscris la doctorat. Şi care a ţinut să devină şi a devenit profesor la o şcoală de rromi, de asta îi spuneam şi eu „La mulţi ani!”. În plus, a scris o carte de poezie plină de forţă şi de viaţă, Ezita (titlul este Zeiţa citit invers), nu ezit s-o recomand oricui. Ştiu că ar putea suna a laudă de sine, dar să ştii că pe el îl laud când îi reproduc vorbele. Se petrece acea metamorfoză necontrolabilă în care atunci când îţi lauzi un student eşti implicat şi tu, iar asta e răsplata ta, ca profesor.

Nu oricine putea să gândească şi scrie aşa ceva.

Însă nu numai studenţii buni te fac să nu renunţi, ci şi cei cu care lucrurile nu merg de la început atât de bine. Uneori vezi schimbarea pe parcursul unui singur semestru, alteori doar după ani, când îi reîntâlneşti şi vorbeşti cu ei. Ce bucurie, atunci! Să ştii că ai ajutat, chiar fără să-ţi dai seama şi că lumea e mai frumoasă prin asta şi ei mai la locul lor în lume. Pentru că absolut toţi merită ajutorul profesorului, poate mai ales cei derutaţi, slabi, şi asta e cu reciprocitate, ţi se întoarce în feluri subtile. În fine, foarte frumos e când foşti studenţi îţi devin asistenţi sau asistente şi, eventual, îţi povestesc despre cursurile pe care le-au făcut cu tine şi vezi că nu degeaba!

Dar nu vreau să dau impresia că e totul roz şi perfect în viaţa universitară, deşi eu am avut noroc să nu am multe experienţe neplăcute. Se poate totuşi întâmpla şi invers. Un Dinu Păturică, om de lume nouă, care calcă hotărât pe urmele personajului pe care îl cunoaşte perfect. Dar, cine ştie, schimbarea în bine e oricând posibilă şi nimeni nu e imun la bine.

– Scrii, în textul din volumul pe care l-ai coordonat pentru Humanitas, Scrisori către cititorii din 2125, că fericirea sau măcar suspendarea nefericirii o poartă (şi) cărţile. Ştim că fericirea se poate manifesta în diferite forme, de la a nu-ţi mai încăpea în piele şi a simţi că plesneşti, până la a izbucni în lacrimi. Nu cum se manifestă fericirea la tine te întreb, ci care sunt două cărţi care te-au făcut fericită şi pe care le recomanzi fără să clipeşti?

– Încerc să iau exemple de cărţi de categorii opuse, dar destinate cât mai multor oameni, de aceea nu recurg la poezia care mă ia de atâtea ori prizonieră de bunăvoie.

Aş începe cu o carte inclasabilă, adresată la fel de mult sau chiar mai mult adulţilor decât copiilor, deşi în librărie ea e pusă doar la sectorul „copii”: Micul Prinţ. Ştiu că îi poate irita pe unii – şi îmi amintesc de o temă critică supărată a lui Nicolae Manolescu. Înţeleg iritarea: tot ce e prea des citat se toceşte, nu mai percepi extraordinara frumuseţe şi uiţi cât de rar e ca toate frazele şi scenele unei cărţi să fie memorabile şi citabile. Nu e o carte sentimentală, e o carte tragică. A fost atât de mult atinsă cu privirile, încât chiar din piatră să fi fost, ar fi făcut adâncituri, ca treptele pe care urci în turnul din Pisa curbate de milioane de tălpi. Cu toate astea, rămâne acolo atâta emoţie, durere, dragoste, atâtea adevăruri directe şi o Weltanschauung totală (din cosmos!), încât nu ai cum să nu te miri şi să nu fii atins de prospeţimea ei, la orice vârstă ai citi-o. De o simplitate năucitoare, fără mofturi, concisă, limpede, puternică, aproape de perfecţiune. Pentru asta a trebuit un groaznic Război Mondial, exilul, să fii aviator, să iubeşti zborul, să crezi că oamenii sunt salvabili, să fi căzut într-adevăr cu avionul în deşert, plus o dragoste târzie şi o imensă tristeţe. Nu ai oricând la îndemână aşa ceva, de aceea nu s-au scris prea multe cărţi de o asemenea puritate omenească.

La celălalt capăt al scalei, Biblia. Şi deoarece parcă văd multă lume strâmbând din nas ca la o lectură grea şi „inactuală”, cum mi-a zis cineva, am să citez din referatul imaginar pe care un tânăr de azi îl face Bibliei, într-o delicioasă tabletă de Umberto Eco din Jurnal sumar, în care nu minimalizează Biblia, ci o scoate de sub prejudecăţile contemporanilor necugetaţi:

„E numai acţiune şi conţine tot ce cititorul din ziua de azi cere de la o carte de evaziune: sex (foarte mult), cu adultere, sodomie, crime, incesturi, războaie, masacre şi aşa mai departe. Episodul Sodoma şi Gomora, cu travestiţii care vor să-i pună jos pe îngeri e rabelaisian, aventura lui Noe este Salgari curat, fuga din Egipt este o poveste care mai devreme sau mai târziu o să ajungă pe ecrane... Pe scurt, un adevărat roman-fluviu, bine construit, care nu se zgârceşte cu loviturile de scenă, plin de imaginaţie, cu acea doză de mesianism care place, fără a da în tragic” (trad. Corina Anton, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004).

Scriitorii se împart pentru mine în două categorii: cei care au citit Biblia şi cei care n-au citit-o. Nu vreau să fac clasamente, pentru că sigur apare câte o excepţie notabilă, dar am senzaţia că cei din prima categorie au mai multe căi de acces la marile probleme ale omului şi mai multe şanse la durabilitate în timp. Eu, una, citesc cu plăcere şi cărţi efemere care pot umple frumos timpul, dar cărţile celorlalţi ne schimbă calitatea timpului.

– Care crezi că sunt motivele pentru care femeile citesc mai multă literatură decât bărbaţii, aşa cum o demonstrează statisticile?

– Oricine poate confirma empiric observaţia ta statistică. Şi eu am constatat că femeile citesc mai mult şi cumpără mai des cărţi. Ajunge să-ţi petreci un timp oarecare într-o librărie. Sau să frecventezi cluburile de lectură, aproape exclusiv feminine. Sau să vezi că, la Litere, proporţia este 90% feminin, 10% masculin. De ce? Presupun că bărbaţii, antropologic vorbind, au fost mereu mai orientaţi spre acţiune, spre rezolvările practice, spre lumea mare dinafară, pe când femeile spre visare, contemplare, evadare interioară din „peştera” în care erau nevoite să stea. Prizonierii au nevoie de visare, cei liberi nu neapărat. Azi lucrurile nu mai stau la fel, femeile sunt libere şi deci n-ar fi neapărat nevoie să facă mai multe „activităţi de interior”. Dar nevoia cititului a rămas, s-a transmis. Încă o dată, am răspuns şi eu doar statistic, nu mă refer la prietenii-bărbaţi.

– Ţii jurnal, dragă Ioana?

– Ţin, dragă Robert, dar cu câte intermitenţe, în ultimii ani! Nici nu ştiu cum am ajuns să scriu jurnal intim, din moment ce prin 1992 publicam în România literară la rubrica mea de-atunci, Neconvenţionale, un text destul de vehement care se numea Contra-jurnal şi conţinea multe motive pentru care omul n-ar trebui să scrie aşa ceva. Eram tânără şi convinsă de adevărurile mele. Spuneam că între cauzele jurnalului se află egoismul, laşitatea, plictiseala, mizantropia, frustrările de orice fel, grandomania, neputinţa, răzbunarea sau, însă foarte rar, drama interioară, experienţa decisivă, ca în Jurnalul fericirii. Spuneam că ipocrizia literaturii poartă numele de „jurnal”, pentru că afirmaţiile sunt „fără drept de apel” şi imaginile contrafăcute ale autorului nu sunt justificate de statutul de a fi personaje, ficţiuni, deşi ele sunt exact aşa ceva. Că oamenii slabi sau care se simt într-o împrejurare slabi îşi iau jurnalul de ajutor aşa cum bătrânii sau bolnavii folosesc bastonul. şi câte alte acuze tranşante, cum se fac la nedreapta tinereţe! Încheiam cu afirmaţia „Cu câtă lăcomie s-ar citi jurnalul lui Socrate sau al lui Shakespeare sau al lui Eminescu. Spre norocul lor nu le-au scris sau nu s-au păstrat. De aceea s-ar şi citi cu atâta plăcere.”

Am evoluat şi, după ce am devenit mai întâi o cititoare pasionată de jurnal, am început, la un moment dat, să-l scriu. Cum-necum, printre picături, am ajuns la caietul 20. Prima însemnare e de sâmbătă, 1 Martie ’97, ora 0.25, iar cea mai recentă, în momentul acestui interviu, e din 20 iulie 2025. Aşadar 28 de ani de consemnări. Refuz să mă gândesc cum va fi citit. E foarte greu să spui dacă cunoşti cu adevărat un om abia când îi citeşti jurnalul sau dimpotrivă, omul îşi face un deserviciu scriindu-l şi te înşală în jurnal, îţi oferă o mască. Nu ştiu să răspund la această dilemă şi probabil că în fiecare caz e altfel. Dar eu chiar nu scriu jurnalul pentru alţi ochi, deşi aş vrea să sper că, după exitus, familia o să câştige ceva de pe urma publicării paginilor mele. Dar atunci eu nu voi mai fi, deci se va descurca fiecare cum poate cu ce am scris. E şi singurul lucru pe care AI nu-l poate face, să scrie jurnalul a ce am trăit eu, pentru că nu-i poţi transmite complexitatea şi totalitatea trăirilor tale. Ce e clar e că un cititor de jurnal bun trebuie să aibă toate calităţile unui cititor de roman sau poezie şi una în plus: generozitate umană, înţelegerea vieţii. Şi nu e simplu. Dar la fel e şi cu oamenii vii care îţi judecă viaţa prin bucăţica pe care o văd ei.

Un lucru pot garanta: n-am falsificat, n-am ajustat, n-am cosmetizat, am fost sinceră cu mine şi cu fila de jurnal până la Dumnezeu, cum se spune. Adică ce am spus aici i-aş fi putut spune şi lui Dumnezeu. Altfel ce rost are? Ca să laşi în urmă o amprentă a altcuiva? Ca să dai o imagine de fericire tip facebook?

– Cum arată o însemnare din jurnalul tău?

– Îţi ofer aici o mostră din caietul 19, fiindcă e chiar despre jurnal. Îl răsfoisem ca să caut un vis cu Vargas Llosa, la moartea acestuia:

„...recitind de ici, de colo, unde îmi cădeau ochii, am fost, nu, mi-am fost recunoscătoare, celei de atunci, din trecut, că a scris acest jurnal. Câte s-ar fi pierdut, cât tumult, câte trăiri de tot soiul, cât bine şi cât rău (care îşi are şi el, probabil, rostul). Poate ar trebui să-l public, cu tăieturi, cât sunt în viaţă, ca să fiu sigură că nu mă pierd?

[...] Ajungi, când trece timpul, să consideri o onoare că ai acelaşi nume cu persoanele alea mai deştepte şi care scriau mai bine, din tinereţea ta şi din maturitatea ta, al căror nume îl porţi. Şi care, pe deasupra, scriau mai frumos – la caligrafie mă refer acum! O onoare aproape nejustificată, cum o au fiii şi fiicele unor artişti celebri. Sau «Eşti iubita lui X?» «Da!» şi dintr-o dată oamenii te respectă. Aşa şi cu mine, cea din jurnalul de acum, sunt ruda mai modestă a celei de atunci. Dar dacă în toate privinţele mi se pare că m-am diminuat, sunt bucuroasă că măcar într-una dintre ele nu s-a întâmplat aşa, că în una am evoluat: cred că îi înţeleg mai bine pe oameni, într-un sens mai profund”.

Şi peste câteva zile, continuam ideea:

„Primul meu jurnal, Jurnal cu îngeri (care chiar e plin cu îngeri desenaţi), e scris pe un caiet mare, studenţesc. Scriam viaţă, nu trăiri comentate, nu idei, nu literatură. Scriam despre un bărbat şi adesea îi scriam chiar lui. Şi eram, de câţiva ani, atât de îndrăgostită, mi-era atât de bine, încât tot ce făceam, orice fleac, orice banalitate primeau dreptul de a fi trecute în jurnal, căpătau înţeles”.

Pe unele le-am folosit în Aurul pisicii.

Acum, după 25 de ani de când am scris şi de când am trecut prin atâtea lucruri cu adevărat zguduitoare, strivitoare, citind-o pe tânăra aia – de fapt aveam 37 de ani la prima însemnare –, citind-o deci, cu înţelegere, cu milă, cu admiraţie, cu inima strânsă, cu inima smulsă, cu bucuria că a avut atâţia ani intenşi şi bucuroşi de viaţă, cu tristeţea că n-am putut s-o ajut mai mult, am o singură concluzie absolut limpede şi melancolică (de altfel e din Melancolie): „şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură”.

Şi iată-l pe David Eagleman în a cărui carte despre creier, Reţeaua vie. Povestea creierului în permanentă evoluţie, e un pasaj despre cum, dacă citeşti dintr-un jurnal vechi al tău, ar trebui să ştii că între timp „naratorul s-a schimbat”, nu e acelaşi „eu”. Naratorul s-a schimbat, am subliniat eu pe carte.

De fapt ar trebui să primim măcar la 7 ani o dată, când se spune că toate celulele din corp ni se schimbă, câte un nou certificat de naştere, după cel de deces. Rari şi fericiţi oamenii care se simt aceiaşi. [...] Cine sunt eu, din tot şirul ăsta de Ioana Pârvulescu prin ale căror trupuri-creiere-inimi am trecut? Cu care mă simt mai solidară, care-mi place, pe care o detest, pe care aş pune-o să mă reprezinte? Poate pe cea dintre 33 şi 45 de ani. Sau poate mai degrabă pe cea de acum?

– Pentru că ai pomenit de recentul tău roman, îţi spun că ţi-am citit cu plăcere Aurul pisicii, căruia i-ai găsit un final surprinzător, ce îl transformă, dintr-un roman realist de dragoste, într-unul fantastic. Poţi scrie o carte dacă nu îi ştii finalul când o începi? Mai are rost să scrii un text al cărui final îl cunoşti deja?

– Pentru mine ca romancieră, ca alergătoare de cursă lungă a scrisului, contează ce se petrece până la final. De aceea da, poţi scrie fără să ştii finalul, pentru că eşti şi tu curios să-l afli, deşi eu nu fac aşa, eu îl ştiu. Şi da, are rost să scrii, chiar dacă ştii cum se termină. Oare nu e la fel şi cu viaţa noastră? Ştim finalul, dar tot trăim intens tot parcursul.

– Scrisori ce trebuie timbrate mai scrii? Apropo, care-i epistolarul tău preferat şi de ce?

– Doar cartoline, vara, din Grecia. Am dovezi şi martori! Am ţinut anul trecut o conferinţă pe tema scrisorilor în care explicam de ce le preţuiesc atât: sunt cărţi concentrate. Lucrul se păstrează în etimologia cuvântului german, Brief(e): vine din brevis, adică, în latină, „scurt, mic”, anume din brevis libellus, carte scurtă. Şi la noi există pentru scrisoare sinonimul vechi carte. Scrisorile sunt cel mai important lucru pe care îl putem lăsa după noi, cred minţi luminate, de valoarea lui Goethe, din păcate puţini mai scriu scrisori azi, ca să nu spun că nimeni. Scrisorile cele mai frumoase sunt în corespondenţa junimiştilor, cu rivalitate mare pentru locul I: scrisoarea lui Maiorescu către Eminescu, de după revenirea din boală, ca document uman, a lui Slavici către Maiorescu, de la Napoli, ca document literar, ca să nu mai vorbesc despre scrisoarea-capodoperă a lui Caragiale pe tema lenei, adresată lui Paul Zarifopol. Ca dramatism şi fierbere intelectuală în jurul unei teme, e exemplar Epistolarul lui Gabriel Liiceanu împreună cu prietenii lui, ca precocitate, cel al Iuliei Hasdeu către tatăl ei, ca dragoste maternă, cel al Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu către Monica. Dar şi scrisorile lui Alecsandri mă încântă şi cele „afurisite” ale lui Eli Lotar, fiul natural al lui Arghezi, şi câte altele, din miile pe care le-am citit.

„Scrisorile-mi sunt ziar”, spuneau oamenii de secol 19, care citeau zilnic scrisori şi aflau veşti, prin ele, ca dintr-o gazetă sau ca azi, de pe internet. Ce degradare acum, cu veştile electronice, prost scrise şi mai toate rele, faţă de cele pe care le primeai, cu dragoste sau prietenie, doar pentru tine, într-o scrisoare. Nu e de mirare că arătăm cum arătăm.

– AI crede într-o viaţă viitoare, am aflat asta citind dialogurile pe care le-ai avut cu el în Scrisori…? IP crede într-o viaţă viitoare? Dacă da, cum şi-o imaginează?

– Ca scriitoare aş vrea să cred într-o viaţă viitoare a cărţilor mele. Ca om, tare mi-ar plăcea să cred că îi voi regăsi cândva pe cei dragi, dar, din păcate, nu-mi pot închipui o viaţă de apoi, „lumea cealaltă”. Ar fi cam complicat. Însă... vom muri şi vom vedea. Sau nu. Varianta nimicului nu e deloc cel mai rău lucru. În schimb eterna reîntoarcere m-ar îngrozi. Am sclipit o clipă, ca valul, spre bucuria ochiului cuiva, şi apoi am dispărut, cum l-am auzit odată pe colegul de redacţie Alex Ştefănescu spunându-i Adrianei Bittel, când discutam pe tema asta. M-a surprins. Avea dreptate.

– Să ne imaginăm că Ministerul Culturii şi Ministerul Educaţiei pornesc o campanie puternică pentru citit, iar tu eşti cea care trebuie să compună un îndemn, pro-lectură. Cum ar suna el?

– Mi l-a spus mai demult o studentă: In books we trust!