| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Ion BeldeanuO altă vânătoare de sensuri O altă vânătoare de sensuri se deschide şi trece prin oglinzile cenuşii ale amiezii Ce faci tu, mă întreabă umbra cu cheile acelea verzi de care atârnă litera U? Poate-i gheara ce sfâşie memoria acestui text, zic şi ascult susurul fântânii din care se revarsă oraşul cu primăvara sa de vată în care se poate muri la prima intersecţie Acolo unde chipul fericirii devine o biată monedă aruncată în cutia milei Toate drumurile duc ori sfârşesc undeva, nu-i aşa? De ce? Trenurile vin şi se duc aiurea e vremea în care capetele fluturate n-au cum să puncteze devălmăşia străzii Nu cumva acolo înfloresc macii? Altfel nici nu se explică veselia fluturelui roşu şi nici întâmplările veşnicelor emoţii Încât mă şi întreb de ce se clatină vaierul nopţii atât de prelung şi insistent? Scoica flămândă Putea fi vorba de eroare sau mai de grabă de iluzii oricum exorbitantele orgolii invadau vitrinele deceniului şase cu amăgiri în formă de roată Noaptea oraşul părea un animal neajutorat. nu-i aşa că la douăzeci de ani ai timp să aştepţi viitorul deşi nu se poate exagera prea mult? Astăzi mi se spune: la dreapta există turnul şi mărul său de aur ca un tăiş neştiut ce macină adormitele maluri mi-e d e-ajuns răspund, memoria mea devine o scoică flămândă peste care cineva vântură nisipul Eladei. El zice El zice: visează mai departe şi aşa pădurile s-au retras dincolo de noi Nu-i uşor, desigur dacă nu chiar imposibil răspund Poarta Paradisului rămâne zăvorâtă nici nu ştii ce se află dincolo Observ că-mi povesteşti ca şi cum Nimic nu s-ar întâmpla Deşi ea aşteaptă încrezătoare În faţa sintaxei dintotdeauna Dar uite stelele cum atârnă picotind şi nimic nu anunţă moartea gandalupei a gandalupei celei vesele şi distinse Vom merge mestecând o altă dimineaţă despre care nici nu ştiu ce mai aştepţi să auzi. Trufii provinciale Iar călărind prin valul înserării fără delicii, ravagii de senzaţii bulversate şi din urmă tăvălugul de clopot şi mărşăluitor când decembrie sună a clopot şi a noapte Dar strigă, mulţimea se va rostogoli indiferentă: trebuie să sapi tot mai adânc în cuibul rozmarinelor până când pierzi numărătoarea şi din nou de la capăt În faţa rătăcitoarelor muzee dormitează dragoni între timp şi puşca vânătorului nu mai există nici o pasăre doar lacrima aceasta care îţi devorează chipul. Portret în faţa podului Priveşte încrezător în cărţile mele cum zice epitaful deşi în spate aşa cum l-a surprins pelicula foto se ridică un pod, podul de cochilii peste care trec sufletele neliniştite ale visătorilor Tu ce vezi? Sunt întrebat de îngerul păzitor Cel cu cheiţa fericirii Între degetele caligrafice O umbră sonoră şi cămaşa-i de rouă Acoperind porţile dimineţii Răspund şi mai văd Mocirla ce umple drumul Şi dintr-odată sufletele acelea Ale scribilor Despre care tocmai vorbeam Vlăguite, îngălbenite Precum amiezile târzii Dar îngere de ce taci de ce nu intervii pentru a scimba ceea ce trebuie schimbat? |