Primele trei cărţi ale lui Mircea Nedelciu, Aventuri într-o curte interioară (1979), Efectul de ecou controlat (1981) şi Amendament la instinctul proprietăţii (1983), fac serie: autorul îşi delimita un teritoriu propriu de explorare a lumii şi-şi asuma un profil literar distinct. Sînt culegeri de proze scurte de o mare varietate, practic fiecare text exersînd noi şi noi soluţii tehnice de captare a realităţii cotidiene în pagină, ilustrînd o viziune originală asupra vieţii şi deopotrivă asupra literaturii. Nedelciu dovedea un spectaculos apetit experimental, dar, în egală măsură, furniza mari subtilităţi de observaţie şi adînci foraje semantice, cu un delectabil revers glumeţ, adeseori ironic, uneori şi parodic. Unificatoare fiind frazarea „nedelciană” foarte specială, imediat recognoscibilă ca marcă auctorială. Pe acest „prim” Mircea Nedelciu îl mai caracterizează şi dezinvoltura, graţie căreia, oricît de sofisticate tehnic, textele par aşternute rapid pe hîrtie, ceea ce dă terţetului începuturilor un anume aer de improvizaţie. Tînărul scriitor şi-l permite: talentat, de o inteligenţă captivantă, are facultatea rară de a fraza expresiv fără efort. În consecinţă, prozele „curg” agreabil, se citesc uşor, au un „ceva” isteţ-cuceritor.

Am putea – deci – vorbi despre o primă „etapă” a operei, sub rezerva că asemenea segmentări sînt dificile şi discutabile în cazul unui scriitor gata maturizat de la debut şi pentru care alternanţa formulelor a fost o regulă de neîncălcat. Drept urmare, orice inovaţie de la un text la altul intră în scenariul general, nemaiputînd defini o nouă... „etapă”!

Şi totuşi! După Amendament la instinctul proprietăţii, Nedelciu îşi va elabora din ce în mai atent prozele, extinzîndu-se către spaţii mai ample sau – cînd va mai reveni la proporţiile mici – construindu-le din ce în ce mai riguros. Vin la rînd alte „etape” (fie şi scriind aşa, cu ghilimele prudente)...

Sîntem – aşadar – în 1983, anul apariţiei Amendamentului... După primele două cărţi şi cu a treia în curs de apariţie, Mircea Nedelciu e un nume deja impus, recunoscut ca lider al unui „nou val” de prozatori, parte a unei tinere generaţii literare care-şi anunţase intenţia de a schimba faţa literaturii autohtone. Cu toate limitările impuse de regimul comunist, Nedelciu şi comilitonii săi sînt foarte vizibili, angajaţi într-o veritabilă „campanie” de afirmare: publică mult, mai ales în presa culturală (filtrele editoriale, mai severe, încetinesc ritmul firesc de apariţie a cărţilor), nu numai texte „de creaţie”, ci şi programatice, sînt comentaţi cu simpatie în cronici şi articole care întîmpină „noul val”, cenaclurile pe care le frecventează capătă notorietate, iar cei mai promiţători poeţi, prozatori, critici devin mici vedete.

Vara lui 1983. Probabil că predase Editurii Eminescu încă din primăvară manuscrisul (de fapt dactilograma) Amendamentului la instinctul proprietăţii, care urma să apară la începutul toamnei. „Pianotările” începuturilor s-au încheiat şi poate începe o a doua „etapă” (tot aşa!) a traseului său de prozator. Va pleca la un moment dat într-un scurt concediu „de lucru” (literar), împreună cu prietenii săi Ion Dumitriu şi Gheorghe Crăciun, la Poiana Mărului, urcînd dinspre Zărneşti. Acolo compune primul său text lung, un „roman” (din nou cu ghilimele pe care le voi explica): Zmeura de cîmpie. Rapid, în circa două săptămîni, direct la maşina de scris, la umbra copacului de lîngă căsuţa în care cei trei locuiau, lipită de o şură ţărănească. Dinainte cobora valea şi în depărtare se vedea, încîntătoare, parcă infinită, vălurirea colinară a zonei, pînă la fundalul munţilor Piatra Craiului. Alături, Dumitriu picta peisaje pe pînzele sprijinite pe şevalet. Gheorghe Crăciun avea să descrie mai tîrziu scena, păstrată şi în cîteva fotografii în care-i vedem cînd pe Nedelciu la maşina de scris, cînd pe Dumitriu la şevalet, cînd pe toţi trei, pozaţi de vreun localnic, probabil de gazda lor, proprietarul căsuţei şi al şurii, care le şi aducea dimineaţa lapte proaspăt muls...

Întors în Bucureşti, „romancierul” oferă cartea, în toamnă, Editurii Militare. Va apărea la începutul lui 1984, în februarie.

Cum se face că tocmai campionul de pînă atunci al „noului val” de prozatori autohtoni, care mizau pe textele scurte şi au şi militat pentru ele, explicîndu-şi opţiunea în articole, interviuri şi răspunsuri la anchete, „dezerta” primul, semnînd un „roman”?

Scopul nu era – însă – scurtimea în sine! Opţiunea pentru spaţiile concentrate, în care eşti obligat să lucrezi pe subiecte mici, pe detalii, să faci „instantanee”, să fixezi „momente” din fluxul zilelor (Nedelciu şi ceilalţi invocîndu-l frecvent – între alţii – pe Caragiale), a fost o strategie polemică şi o soluţie practică de împingere a lucrurilor înainte, lăsînd în urmă romanele sociale şi politice pînă atunci în vogă, construite ca blocuri compacte, axate pe temele mari ale istoriei recente, fără atenţie la concretul mărunt al lumii. I-a interesat pe toţi autorii „noului val” şi pe Nedelciu în special adecvarea tehnicilor prozastice la proiectul de imersie în concretul vieţii pentru a-i dezvălui şi a-i explora complexitatea. Autorul Aventurilor într-o curte interioară a explicat în repetate rînduri că lungimea unui text este un „element de compoziţie” dependent de materia narativă avută în vedere, aşa încît o proză poate fi mai scurtă ori mai lungă, pînă la a deveni „roman”, în funcţie de extensia subiectului, esenţială fiind utilizarea unor cît mai eficiente soluţii textuale de „reflectare” a realităţii, necesarmente variate (soluţiile), căci materia investigată, întotdeauna complexă, cere o „tehnologie” de explorare pe măsură. Spus mai direct: romanul sau „romanul” (cu ghilimele) e pentru Mircea Nedelciu – paradoxal – tot o „proză scurtă”, dar a cărei construcţie are nevoie, din motive de adecvare la conţinut, de... lungime!

Primul lucru care frapează la deschiderea cărţii, înaintea lecturii, e organizarea alfabetică: în loc să fie numerotat cum se obişnuieşte, cu „1”, primul capitol are un titlu care începe cu „A”, următoarele parcurgînd, pînă la final, tot şirul, pînă la „Z”.

Din primele pagini aflăm că aceeaşi „numerotare” era – sau poate mai este şi acum – folosită pentru ţintele de tragere, pe care soldaţii, antrenîndu-se, le perforează cu gloanţe: A, B, C... – ceea ce-l face pe cel mai imaginativ personaj din Zmeura de cîmpie să le dea nume cu iniţialele respective.

Oameni (de carton!) ordonaţi – aşadar – alfabetic şi o lume întreagă, cea din carte, organizată pe acelaşi principiu „lettrist”, respectat şi în subtitlurile care înşiră, în fiecare capitol, substantive denumind obiecte cu iniţialele din titluri, urmate de secvenţe cu tîlc, fie scrisori ale aceluiaşi fantezist, fie explicaţii de dicţionar, fie alte inserturi: „(ARAC)” în capitolul din deschidere, „A. Plăceri minore, catastrofe, glume”, „(BARDĂ, BAROS, BALTAG SAU BAIONETĂ)” în capitolul „B. Incidentul naşte ipoteza” şi aşa mai departe, pînă la capitolul ultim, cel cu Z, unde apare „(ZAŢ)”. În dreptul său – cîteva rînduri explicative, fireşte că privitoare la tipar, la tipărire, la cartea însăşi: „Acesta este un termen tipografic. El desemnează un «text cules cu litere de plumb şi aşezat în forme de dimensiunile paginilor, gata pentru tipărit», adică un obiect care, chiar înainte ca dumneavoastră să ajungeţi cu lectura la sfîrşitul acestei fraze, a fost deja topit şi a devenit din nou o bucată informă de plumb” (p. 238).

Mircea Nedelciu ne oferă – vasăzică – un „roman” despre viaţă, despre realitate, despre istorie, deci o carte compusă din micile simboluri ale alfabetului: o lume de litere, o „memorie” textuală. Cît „adevăr” poate să recupereze şi să stocheze un asemenea „obiect”, o pagină de proză sau literatura toată?!

Zmeura de cîmpie are trei protagonişti din aceeaşi „familie” de personaje recurente în prozele scurte ale lui Mircea Nedelciu: Radu A. Grinţu, Zare Popescu şi Gelu Popescu. Nici unul nu e născut chiar în 1950, precum „colegii” lor – le-am putea spune şi „fraţii” lor, cu un tîlc care se va deduce deîndată... – din Marie-France în Piaţa Libertăţii, din O căutare în zăpadă şi altele, precum autorul însuşi. Aparţin – însă – aceleiaşi generaţii. Grinţu e născut în 1949, Zare Popescu – probabil în 1954, iar celălalt Popescu, căruia i se spune la început doar „Meşterul”, fără prenume, încît pare – tot cu tîlc... – acelaşi, dar care se dovedeşte a fi nu Zare, ci Gelu, e cu un an mai mic.

Aceşti noi „fraţi” din „familia” de alter ego-uri ale autorului au o foarte specială trăsătură suplimentară de destin: sînt, toţi trei, orfani, crescuţi în case de copii. În maniera sa particulară, Nedelciu se arătase dintotdeauna interesat de psihologiile şi de comportamentele umane, în anumite contexte socio-politice, mai ales recente şi contemporane lui. Acum, printr-o invenţie ficţională, îi încarcă pe noii veniţi cu o problemă biografică gravă, relevantă şi individual, şi la scara istoriei. Drept urmare, principalul fir narativ al romanului (renunţînd de-aici încolo la ghilimele, ideea e limpede!) va fi investigarea „rădăcinilor”, încercarea de a-şi afla părinţii şi de a le înţelege deciziile de abandonare a copiilor sub presiunea marilor răvăşiri colective din timpul războiului al doilea şi din perioada imediat postbelică.

Un roman de „arheologie” biografică, aşadar.

Orfani, oarecum „nefixaţi”, încă în căutarea unor formule stabile de existenţă privată şi profesională, cei trei sînt în acelaşi timp tineri inteligenţi şi intelectualizanţi, chiar cu înclinaţii creative. În doze diferite, îi caracterizează o anumită boemă vagantă, aproape picarescă, în nota generală a categoriei de personaje nedelciene din care fac parte. Schimbă meserii şi ocupaţii, călătoresc prin ţară în căutarea a ceva sau pentru a se îndepărta de locuri apăsătoare şi au şi o mare mobilitate reflexivă şi speculativă: în limbaje nu neapărat pretenţioase, dimpotrivă, pe tonuri colocviale, presărate de formulări plebee ori băşcălioase, poartă discuţii – totuşi – sofisticate, pledează pentru anumite idei sau le examinează dubitativi, dezvoltă teorii, au mici utopii personale.

Grinţu are o diplomă, predă româna, renunţă, se angajează ca pedagog (adică supraveghetor la internat) la un liceu bucureştean, dar visul lui e să facă filme, aşa că traduce instantaneu tot ce se întîmplă în jurul său în termeni de naraţiune cinematografică şi imaginează pe loc scene şi soluţii regizorale, mergînd pînă la detalii tehnice de felul cadrajelor, al „contraluminii”, al panoramărilor etc. Bineînţeles, unele secvenţe scenaristice le şi scrie. De la un punct încolo, ne dăm seama că el filtrează astfel toate informaţiile care se acumulează dezordonat în carte şi încearcă să le dea o coerenţă, fără să reuşească pînă la capăt, căci e vorba despre istorii de viaţă recuperabile doar fragmentar, despre o memorie – spuneam – lacunară. Romanul ne oferă în paralel faptele, într-un zigzag de informaţii cînd mai noi, cînd mai vechi, recuperate din locuri şi din epoci diferite, uneori fără legături aparente între ele, alteori complementare, pînă cînd biografiilor celor trei încep să li se vadă sau să li se întrevadă contururile. Nu pînă la capăt, căci atît personajele, cît şi autorul lucrează cu Presupuneri, Investigaţii, Alte păreri şi Alte investigaţii (titlurile secţiunilor în care sînt grupate capitolele „lettriste”): căutări de probe, deci de certitudini, dar şi completări de felul deducţiilor şi al opiniilor, acolo unde nu se mai poate descoperi ce s-a-ntîmplat cîndva. După o vreme, „adevărul integral” nu mai poate fi reconstituit. Grinţu speră „să [...] iasă un scenariu bunişor din povestea asta” (p. 120), dar e prea optimist.

Spre deosebire de ceilalţi doi, Grinţu ştie cîte ceva despre cum a fost adus şi lăsat la casa de copii, căci era deja mărişor, „între 13 şi 18 ani” (p. 38). Marea lui surpriză va fi descoperirea că a mai petrecut o perioadă acolo, la creşă, de la doi ani şi ceva şi pînă la trei şi jumătate (cf. p. 190). Vor mai ieşi la iveală şi alte amănunte despre arestarea tatălui, Anton Grinţu, după instalarea regimului comunist şi despre alte complicaţii din familie. Numele satului în care crescuse, Burleşti, va fi persiflat în carte drept „mica localitate Burleşti” (p. 86) sau chiar „Rio della Burleşti” (p. 85); mai mult decît atît, în preajma unor scene care evocă locul e folosit calificativul... „burlesc” (p. 122)! Un sat cu acest nume există în Judeţul Botoşani, însă cel din carte pare plasat în Sud, unde trăiesc protagoniştii, deci sînt şanse să fie fictiv. Nu e foarte limpede ce şi cum, informaţiile se acumulează progresiv, dar tot parţial, încît povestea/ poveştile păstrează incertitudini, ambiguităţi, zone ceţoase ori opace. Oricum, numele „burlesc” al satului sugerează un revers comic al naraţiunii/ naraţiunilor din carte, deşi fondul rămîne – indubitabil – dramatic.

Identitate cu vocaţie auctorială, în perpetuă căutare, aspirînd mereu la „filmul” mult-visat...

Pasionat de istorie, Zare Popescu pică la admiterea la Universitate şi e la începutul cărţii soldat, în stagiu militar lung („simplu soldat la trupeţi” – p. 46), în timp ce Grinţu, „terist”, fruntaş T.R., cu – adică – „termen redus”, încorporat după facultate, face doar cîteva luni de armată. Se cunosc, descoperă că au locuit amîndoi, în perioade diferite, la casa de copii din Sinaia, se împrietenesc şi stau îndelung de vorbă. Zare improvizează mereu teorii istorice fanteziste, foarte interesante, pe alocuri genialoide. Grinţu îl ascultă, îl cam tachinează şi între timp „scenarizează” ce vede şi ce aude, tot gîndindu-se ce fel de scene filmate ar ieşi. Zare nu doar vorbeşte, ci îi şi scrie fostului său profesor de istorie, de la care se molipsise în anii de şcoală. Numele aceluia: Valedulcean, în şarjă auctorială deschisă la adresa speculaţiilor metaforic-idilizante de felul „spaţiului mioritic” autohton. Nu personajul, care inspiră simpatie, ci viziunea blagiană şi esenţialismele naţionaliste de orice fel sînt vizate.

Profesionalmente, Zare e şi mai „migrator” decît Grinţu: în armată se oferă să acţioneze ca... frizer (deşi nu se pricepe!), prestează ca şofer pentru comandantul de unitate, apoi pe un camion de transport de grîu, mai tîrziu lucrează pe şantierul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, o vreme e... ţapinar (!) etc., etc., etc. Apare, dispare, se îndrăgosteşte, face drumuri motivate sentimental şi aşa mai departe, continuînd să-şi transcrie sub formă epistolară teoriile.

Identitate – spuneam – genialoidă, cu tot cu dispersia cronică pe care o presupune calificativul, doar parţial suprapus peste ideea de geniu propriu-zis...

Iată în sinteză, rezumată de Grinţu, teoria generală a lui Zare despre istorie şi război: „De fapt în ce consta schema lui? El zicea aşa: Tot ce contează în Istorie este alcătuit din oameni, obiecte, nume şi poveşti. Aceste patru categorii i se păreau suficiente, dar pe nici una nu-şi permitea s-o trateze ca pe o masă, global adică. [...] La obiecte îl interesa din ce sînt făcute şi ce semnificaţie are fiecare parte componentă. Aici lucrurile sînt simple şi nimic nu e neobişnuit; conceptul de Cultură materială e luat ad litteram [...]. Oamenii, în schimb, fiecare individ în parte, nu masa, alcătuiesc împreună cu numele lor un fel de tot-uri istorice. Omul trăieşte în prezent, numele lui vine de undeva, din vechime. Întregul astfel alcătuit şi analizat într-un anume fel explică istoria. Despre numele de obiecte importantă era aflarea originii, etimologia, circulaţia dintr-o limbă în alta, de la un popor la altul. [...] Povestea, povestirea scurtă, chiar cea care putea fi redusă la o singură propoziţie, în nici un caz masa poveştilor sau romanele, povestea deci, era singurul liant al acestor categorii. Din toate patru, om-obiect-nume-poveste, se alcătuia un sistem care era Istoria cea adevărată. Mişcarea categoriilor acestui sistem, evoluţia lor şi legăturile dintre ele trebuia să fie obiectul istoriei ca ştiinţă”; concluzia fiind că războiul survine ca urmare a perturbării ecuaţiei: „După el, războiul se produce atunci cînd sistemul om-obiect-nume-poveste intră în criză. [...] tipul ăsta mai zicea şi că a povesti despre război e imposibil. În sistemul imaginat de el e logic: criza conglomeratului om-obiect-nume-poveste (adică războiul!) nu poate fi povestită; ea tocmai de asta se produce, pentru că liantul, povestea, nu mai funcţionează” (p. 46-47).

Doar un mic pas mai trebuie făcut pentru a constata că teoria lui Zare Popescu despre imposibilitatea de a povesti războiul poate fi citită şi ca o metaforă a oricărei situaţii de criză, a vieţii în genere. E totuna cu a spune că povestirea fragmentată se cuvine asumată – logic! – drept regulă. Regulă a naraţiunii postmoderne, inclusiv a unui roman/ „roman” care-şi propune să se întoarcă în urmă pînă la războiul al doilea mondial!

Al doilea Popescu, Gelu, mai tînărul, e cel care va desfăşura efectiv investigaţia pentru regăsirea adevărului despre biografiile tustreilor. Încă în liceu, cu Grinţu ca pedagog, Gelu pleacă prin ţară, reface trasee, căută martori, încearcă să lege puţinele fire pe care le are la îndemînă într-o urzeală, într-o coerenţă. Călătoreşte cu trenul, cu autobuzul, cu căruţa, mai departe ori mai aproape, colecţionînd de peste tot informaţii, sugestii, ponturi pentru următoarele descinderi. De-a lungul cărţii, la fiecare întoarcere, le va relata celorlalţi doi, mai ales lui Grinţu, ce-a reuşit să afle. Merge greu, firele se încîlcesc, misterele se adîncesc.

Unele se mai şi limpezesc, totuşi! Culmea e că reuşeşte să reconstituie cît de cît situaţiile familiale ale amicilor, nu şi pe a sa. Va întocmi către final „Raportul complet al «comisiei Gelu Popescu»”, într-o frazare solemn-bilanţieră, în realitate impregnată de ironie şi autoironie, începînd de la titlul cu aer „oficial” în care-şi acordă sieşi calitatea de „comisie”. Îşi recunoaşte mai întîi eşecul personal, după care, cu unele verigi lipsă, poate şi cu oarecari ambiguităţi care menţin posibilitatea ca taţii probabili să nu fie chiar cei identificaţi de martori, ci alţii, asupra cărora familiile au păstrat taine definitive, le poate totuşi spune lui Grinţu şi lui Zare de unde se trag şi chiar că sînt fraţi vitregi.

Vitregă şi istoria perioadei, cu arestări, cu trimiterea la muncă silnică, la tăiat de stuf, a tatălui lui Grinţu, cu altele. Scena din debutul cărţii, relatată acolo din perspectiva copilului confuz, e decriptată drept reţinere a lui Florea Popescu, tatăl lui Zare.

Interesant e faptul că, în timp ce iese la iveală legătura neaşteptată dintre Grinţu şi Zare, nu se confirmă cea presupusă a fi reală dintre cei doi Popeşti. Ideea apăruse demult, pe cînd erau elevi de şcoală primară. Presupusa rudenie e luată de bună de către unii şi-i surprinde pe cei care află de ea tardiv – cazul lui Grinţu, care descoperă după două treimi de carte că Popeştii, pe care-i ştia bine, dar separat, ar fi fraţi (cf. p. 164). Relaţia rămîne pînă la urmă neconfirmată, deşi... imposibilă nu e.

De ce porneşte Gelu – căruia Grinţu îi spune „Meşterul” – în căutare? Pentru că necunoaşterea părinţilor i se pare definitorie: „nici eu şi nici fratele meu nu ne cunoaştem părinţii. Într-un fel aceasta este infirmitatea noastră. Am ajuns la concluzia că... ăsta e un fel de complex [...]./ Curiozitatea noastră cea mare şi adevărată este legată de existenţa părinţilor noştri. Pe măsură ce caut îmi dau seama că nu pot afla mare lucru şi mă umplu cu istorii despre război şi dintr-o lume pe care n-am trăit-o şi n-o vom înţelege. [...] declinul fiecăruia dintre părinţii noştri trebuie să fi început în timpul şi după terminarea războiului. Altfel cum s-ar explica faptul că la aproape zece ani după război ei n-aveau o situaţie, o casă, un rost şi n-au putut să ne ţină pe lîngă ei? Sănătatea lor morală sau fizică fusese serios zdruncinată de război. În felul ăsta şi eu sînt un mutilat de război!” (p. 179).

După cum se poate constata, şi Gelu, care admiră „cunoscutele lui teorii [ale lui Zare] despre istorie” (p. 179), e capabil să producă! Metafora „mutilării” indirecte, în cascadă generaţională, a tinerilor de către războiul care i-a lovit pe părinţii lor e foarte expresivă, convingătoare.

Categoric – un roman de mare originalitate! Cu o construcţie ingenioasă, amuzantă, complexă, cartea propune nu doar foarte interesante explorări în istoria autohtonă recentă ori relativ recentă, ci şi o definiţie incitantă a identităţii noastre inevitabil lacunare. Bogat ca materie epică, spectaculos prin scenariul său narativ, dezvoltat în stilistica atît de plăcut-fluentă a lui Mircea Nedelciu, întotdeauna cuceritoare, romanul e o capodoperă nonconformistă, creaţie a unui mare prozator.

(fragmente din prefaţa Volumului 3 de Opere ale lui Mircea Nedelciu, în lucru la Editura Paralela 45, Piteşti)