(Prezentarea expoziţiei Pisici, pisicuţe, pisiceli – Muzeul Naţional al Literaturii Române)

Marius Ghica, pe care acum îl înconjurăm la vernisajul unei expoziţii de pisici, pisicuţe, pisiceli, este în primul rând un foarte serios teoretician al literaturii, profesor de literatură franceză la Universitatea din Craiova, dar cu deschidere în special spre teoria limbajului, cu un doctorat (după căderea regimului comunist) în Franţa, cu marele Jacques Derrida, cu cărţi de poietică. I-ul (de la grecescul poiesis) care, mai ales în teoria literaturii şi a culturii, marchează ideea nu doar de univers poetic, de univers creator al anumitor autori, ci şi, mai ales, ideea de geneză, de proces. Poietica este, să zicem, ştiinţa sau pseudo-ştiinţa urmăririi genezei spiritului creator şi... o altă carte a lui Marius Ghica conţine în titlu chiar ideea de geneză a operei literare. Marius este deci... Marius Ghica e... mai mulţi, cum se spune uneori şi se leagă această ipostază a lui, sau poate cea mai importantă ipostază a lui, cea de intelectual specialist în literatură, teoretician al literaturii, teoretician şi cu tangenţă cu filosofia limbajului, a limbajului artistic, se leagă de figura extraordinară a domnului Şora..., contez pe complicitatea dumneavoastră ca să-l omagiem şi în felul acesta, acum, aici.

Prietenul meu şi al nostru, Ioan Cristescu, ştie că la bază sunt anglist, aşa cum Marius Ghica este romanist, specialist în literatură franceză, profesor la Universitatea din Craiova, eu sunt la bază anglist, deşi eu sunt mai... deghizat. Nu prestez, nu predau la engleză, ci la română, la Universitatea din Bucureşti, şi atunci... el, totuşi, ştiind, m-a întrebat dacă o să fac referiri, de pildă, la faimoasa carte-jucărie, dar în sensul în care la noi, în româneşte, Ion Budai-Deleanu a folosit cuvântul atât de subtil – jucăreauă –, când şi-a autodefinit Ţiganiada, cartea de tip „jucăreauă” a lui T.S. Eliot cu pisici, Old Possum’s Book of Practical Cats, pe care cred că o ştim cu toţii. Desigur, se pot face trimiteri, dar până acolo... Bun, acum... teoreticianul literar, poieticianul, filosoful limbajului Marius Ghica a fost de-a lungul vieţii lui şi a carierei lui intelectuale un autor destul de zgârcit. N-a scris mult. A publicat câteva cărţi importante, a tradus din autorii lui favoriţi, i-a intervievat pe câţiva (v-am arătat-o pe cea mai recentă, Cosmopolis. Eseuri şi tălmăciri despre noi şi viaţa în Cetate) şi a publicat, de asemenea, nu demult, o selecţie destul de consistentă, dar o selecţie, o mică selecţie din enormul... depozit de gândire al caietelor lui Paul Valéry. Valéry a lăsat aproape trei sute şi şaizeci de caiete, însumând aproape 30 000 de pagini, de reflecţii, pe teme literar-filozofico-artistico-existenţiale, caiete care, cum se ştie, au fost transcrise, s-au publicat până la urmă, deşi nu e uşor să publici o materie atât de enormă şi nu pusă în ordine de autor ca pentru dat la citit. S-a făcut şi o ediţie facsimilată a caietelor valéryene. Marius, care a publicat o carte şi alte eseuri despre Valéry ştie bine lucrurile astea, cunoştea foarte bine materia, şi a făcut o selecţie. Sunt în cartea aceasta, Paul Valéry, Caiete. Fragmente, Editura Humanitas, 2022, pentru prima oară traduse în limba română, reflecţii pe teme care merg de la filosofie la limbajul artistic, cu unele reproduceri şi din caietele lui Valéry, din desenele cu care îşi însoţea notaţiile. O ediţie foarte atent lucrată. Deci Marius Ghica, repet, reiau, poeticianul, poieticianul, teoreticianul literaturii, destul de zgârcit altfel în ce a publicat, e acum într-o etapă... şi nu chiar de ieri, de azi, ci chiar de câţiva ani buni, or fi deja vreo 5-6-10, într-o fază a vieţii lui şi într-o desfăşurare, aşa, în evantai, a personalităţii lui, extraordinar de interesantă, surprinzătoare, contrastantă. În loc să livreze docte conferinţe pentru un public hiperspecializat, el şi-a accentuat ceea ce, presupun că dintotdeauna, a fost latura lui de bon viveur. De plăcere de a trăi. Bucurie. Bucuria de a trăi. El este un bon viveur şi, în perioada mai recentă, călătoreşte mai mult, a apărut posibilitatea asta, au apărut posibilităţile de comunicare în internet, de încărcare de imagini şi filmuleţe, le trimite prietenilor poze şi mici clipuri video de pe unde umblă, în ţară, în străinătate, cu vocea cu care ni se adresează şi nouă, aşa, un pic tărăgănat, un pic sfătos. Îl auzi din off spunând de obicei, cred, cu formula „Dragilor, acuma sunt... pe malul Dunării.”... Asta înseamnă şi plăcerea, bucuria de a degusta un pahar de vin, de a convorbi îndelung cu prietenii, de a-i vizita şi... îmi vine să zic aşa, poate că hodoronc-tronc îmi vine, îmi vine să zic chiar că hodoronc-tronc, s-a apucat să picteze. Şi... cum ştim, a pictat mai întâi ciclul de Cocoşi. Mulţi cocoşi pe care i-a şi expus. Dar, e adevărat, aici e un lucru important, un lucru bine reglat de către autor, şi anume, fără veleităţi de pictor profesionist, chiar dacă nu pictează deloc rău. Avem mărturia, de după ciclul Cocoşilor, a lui Pavel Şuşară, care spune că nu e lipsit de mână de artist.

Marius a expus ciclul de Cocoşi în mai multe locuri, chiar la Institutul Cultural Român de la Paris, în Sala Macadam de la Ambasada României în Franţa, dar el are grijă să nu expună emfatic. Nu vreau neapărat să dau o conotaţie negativă aici, în fraza asta, cuvântului, dar mă refer la faptul că un pictor profesionist îşi regizează mai altfel prezenţele publice. Vorbeşti la o galerie, lucrurile au ştaif. Chiar şi avangardiştii au felul lor de a avea ştaif. Marius... aşa, nonşalant. Mai vorbeşte cu un prieten, mai într-un colţ la muzeul literaturii, sau la casa de la ţară a Ioanei Crăciunescu, la Bulbucata. N-am ajuns acolo să văd, la faţa locului, cocoşii lui multicolori, însă bineînţeles am văzut filmarea pe care Marius ne-a trimis-o, cu picturile cu cocoşi agăţate în casă, pe prispă.

Deci Marius îşi expune lucrările fără ştaiful, fără emfaza de care spuneam, pentru că nu încearcă să pozeze în artist spre a intra în vreo competiţie a artiştilor. Nu ţinteşte să înceapă critica, istoricii de artă, dicţionarele să-l înregistreze şi să-l plaseze, nu ştiu, într-o generaţie de artişti ş.a.m.d., într-o anume stilistică. Dar, odată făcut reglajul ăsta atent, el lucrează foarte serios. Nu neapărat pentru a-şi construi, căci nu are emfaza asta, un stil de artist propriu, o marcă pe care istoria artelor româneşti s-o reţină ca fiind stilul lui Marius Ghica, aşa cum au toţi autorii importanţi. Dar îl recunoşti până la urmă, pentru că apelează la câteva stilistici deja instituţionalizate, de la avangardă, post-avangardă, cubisme şi alte geometrisme pe care el le utilizează în lucrări în genere realiste, altfel. Şi, la extrema cealaltă, eu aş plasa aşa-numita artă naivă. La cocoşi, nu puteai să nu-l aminteşti pe faimosul Ivan Generalic şi toată şcoala sârbească de pictat cocoşi în manieră naivă, asumat naivă. Putem să ne ducem şi la Rousseau Vameşul şi unde vrem – asta ca să facem referinţe literare la T.S. Eliot şi la atâţia alţii. Şerban Foarţă a publicat o întreagă carte cu o antologie de literatură universală, cu versuri şi proze cu şi despre pisici. Sau referinţe la istoria artelor, putem face asta. Ce vrea Marius, însă, e să se bucure, să se simtă bine. Să se exprime şi în acest limbaj, în acest fel, ca bon viveur. Ca om care se bucură de viaţă şi care o trăieşte relaxat, râzând, savurând un pahar de vin. El a povestit în textul din pliantul însoţitor al acestei expoziţii, care e pe acelaşi format ca şi pliantul cu cocoşii, al precedentei etape, a explicat că, după cocoşi, unii au spus „bun, cocoşi, cocoşi, dar asta e cam... aşa, cam arogant-bărbătesc, de ce nu te ocupi şi de puicuţe?” Bun, nu vreau să dezvolt mult tema, subiectul erotic – ba nu, subiectul erotic e de dezvoltat, dar povestea asta cu raporturile dintre sexe, dintre genuri, şi o anumită aroganţă masculină care se perpetuează în zilele noastre nu beneficiază de susţinerea mea, deşi sunt destui antifeminişti şi antifeministe pe lume, şi în societatea românească poate mai mulţi ca în alte părţi, unde lucrurile sunt mai emancipate. Dar, faptul este că mergând pe ideea, ne explică Marius în textul lui, că prea s-a ocupat de partea bărbătească a păsăretului, s-a lăsat convins şi, în loc să picteze puicuţe, a mers pe ideea „pisici, pisicuţe, pisiceli”. Ăsta e terţetul din titlul expoziţiei. Acuma, pisici... e limpede. Termenul al doilea, pisicuţe – ăsta deja e un derivat diminutival. Eh, când intervin diminutivele, încep să intervină semnificaţiile şi sensurile figurate. Pisicuţe sunt pisicile pe care le ţinem pe lângă casă, le alintăm, dar se poate spune, şi încă o dată, îmi iau precauţii, rezerve personale, se poate spune „pisicuţe” şi generalizând, nereferindu-ne numai la pisici. Iar când la sfârşit vine termenul al treilea, „pisiceli”, deja... sigur, şi pisicile se pot pisici, dar de pisicit ne putem pisici toţi.

Bun, ca să dezambiguizez confuzia, o să mă refer la ceea ce deja cu toţii aţi văzut, dacă aţi intrat şi aţi aruncat o privire, dezambiguizez spunând că, desigur, expoziţia este cu pisici şi cu femei care se pisicesc mai mult sau mai puţin. Deci, e o expoziţie în care, între pisicile din titlu, din primul termen al titlului, şi orice alte sensuri putem adăuga la extrema cealaltă, nuduri, nuduri feminine... se desfăşoară, se dezvoltă tot câmpul, altfel, destul de larg, cred, al ambiguităţilor împotriva cărora Ioan Cristescu protestează aici public. Ce face Marius Ghica pictând este în continuare, ca şi la cocoşi: pe de o parte, pictură cu un contur foarte exact, de inspiraţie post-avangardistă, cu cromatici puternice, uniforme, care dau fundaluri non-realiste, în timp ce subiectul, pisicile sau femeile, sunt identificabile, deci ţin de figurativism, cu multe petice de culoare în unele cazuri, să zicem, post-vasarelyene, ca să dau un singur reper – Victor Vasarely, mare artist care a lucrat cu petice şi alternanţe de culoare în structuri geometrizante. De asemenea, putem identifica trimiteri poate chiar la istoria nudului, la Modigliani sau la alţii. Sunt recognoscibile. O serie întreagă de modele pe care Marius Ghica fără îndoială le cunoaşte.

Ce face, aşadar, Marius Ghica? El ne oferă acest tip de desfăşurare de formă şi de culoare pe câte un subiect, cocoşii data trecută, un subiect acuma deja scindat şi care generează ambiguităţi în seria a doua, pentru ca să se bucure el însuşi şi pentru ca să ne facă bucurie şi nouă. Să ne bucurăm, aşadar, alături de prietenul nostru Marius Ghica, admirându-i deopotrivă pisicile, pisicuţele şi pisicelile!