Tudor Arghezi este un poet fabulos. O literatură care a reuşit să secrete, să conţină şi să mediatizeze un astfel de autor are dreptul să participe la orice festin hermeneutic, indiferent de magnitudinea prezumată a sofisticării analitico-interpretative şi de metodologia (de preferinţă: cu un solid ancoraj axiologic) istorico-literară pusă la bătaie. Nu i se pot ierta – în virtutea acestei „autocelebrări” pe care n-a atins-o, totuşi, decât de foarte puţine ori – acestei literaturi chiar toate păcatele, căci la mijloc nu e o singură entitate de mântuit, dar multele prostii fără consecinţe pe care le-a comis, cu voie sau fără voie, i se pot trece cu vederea.

O mobilitate psiho-mentală incredibilă se întrevede în volumul de debut al lui Arghezi, Cuvinte potrivite (1927). Eul poetic experimentează continuu, contrariile sînt unificate şi dislocate, orice autocaracterizare e posibilă, iar dispersia calculată a temelor, tiparelor frastice şi ideilor poetice este enorm inteligentă. Numai că inteligenţa estetică nu înseamnă nimic în poezie în afara exerciţiilor concrete. Tocmai că la acest nivel putem depista adevărata brianţă argheziană. De fapt, în acest volum, jocul poetic este trăit ca un poker existenţial, a cărui miză e supravieţuirea. Este ca şi cum autorul s-ar fi supus unui exerciţiu spartan de inovaţie imagistică, formală, atitudinală. (Ne amintim şi de confesiunea lui Marin Sorescu, cel mai arghezian – în sensul de singular... – poet postarghezian, în legătură cu judecata de valoare a lui G. Călinescu, care a avut – de asemenea – un rol de ori/ori.) Arghezi mai reuşea ceva în volumul de debut: transforma pariul în mod de existenţă estetică foarte cursiv, cu toate că deloc uşor de urmărit, foarte atrăgător şi dislocant în raport cu istoria formelor poetice în literatura română. El şi-a dat seama (şi a asumat asta cu voluptate) că poezia poate fi un laborator al riscului.

Incipitul – adică poemul Testament – e strident, „autopropagandistic” şi guraliv. Nu ar putea fi imaginată o mai puternică invitaţie la lectură decât atât de multele promisiuni înghesuite într-o „biată” artă poetică. Numai că toate promisiunile vor fi şi onorate. Pe cât de discursiv e Testamentul, pe atât de puternic e restul volumului. N-ar fi exclus ca „planul” arghezian să fi fost unul foarte simplu: să plaseze cel mai slab poem la început, dar să-l scrie în aşa fel încât aperitivul să fie cu totul insuficient, extrem de aluziv. Capcana atragerii în spaţiul poetic virtual conţinut de textul liminar e perfectă şi se vede, pe larg, în întreaga istorie a receptării critice argheziene. Brutalitatea exprimării, siguranţa tonului, asertivitatea sunt indici ai unei dorinţe aproape disperate de inducere în celălalt (în cititor) a frisonului aşteptării, a „poftirii” într-un loc cu totul nou. Testament este o pură şi simplă emergenţă, aproape nepăsătoare la ideea valorii. Ceea ce îşi face simţită aici prezenţa este o gândire poetică aptă să con-juge cu mare uşurinţă elementele de care dispune, dar nu neapărat cu intenţie majoră, ci ca un soi de demo, să se „joace” cu ele şi să le recombine rapid. Iar dacă nu dispune de ele, să le inventeze instantaneu.

Fiecare poem din Cuvinte potrivite e un vortex în care sunt atrase gândiri şi imagini, idei şi intuiţii, dispunând de o nesfârşită capacitate de reconversie a materiei (lingvistice şi nu numai) care se adună, adică de proiectare a ei într-o cu totul altă dimensiune decât cea de pornire sau descoperită pe parcurs. Salturile de la un poem la altul sunt, pur şi simplu, mortale. (Dar nu pentru poezia argheziană!) De la imaginea extincţiei universale se poate trece cu cea mai mare uşurinţă la evocarea unui bavardaj vag erotic, iar imaginarul pedepsitor biblic (veterotestamentar) să „conlucreze” cu expresionismul apocaliptic şi cu melancolia discret simbolistă. Mai că nu există particulă (sintactică, semantică ori cognitivă) care să nu poată contribui la bruscarea (într-un fel sau altul, inclusiv în sensul cuminţirii) a imaginarului. Când scria versurile: „Când mă găsesc în pisc/ Primejdia o caut şi o isc” (Psalm. Sunt vinovat că am râvnit), poetul ştia cu exactitate în ce s-a băgat şi mai ales cum să exploreze acele teritorii. Nemulţumit că niciuna dintre limitele invocate „nu-i răspunde”, îşi va poiecta fasciculul mereu pe altceva şi se va deplasa fulgerător pe verticala fiinţei, de la un capăt la celălalt, identificând şi staţii de aprovizionare. Inaderenţa la o stare de spirit sau alta, acest ADHD poetic de cea mai bună calitate, nu înseamnă însă că nu există şi reveniri, teme structurate, poteci foarte bine bătătorite.

Inteligibilitatea realului se transformă în reflecţie poetică (iar uneori şi metapoetică) pură şi invers. Se creează un lanţ deloc predictibil, cu o textură vie, care se modifică în funcţie de cum ştii s-o atingi şi care are – dacă poţi vizualiza ce se întâmplă în urma recodificărilor, reconfigurărilor, transformărilor pe care acesta le propune, le conţine şi din care, de fapt, e alcătuit – prea puţin de-a face cu anterioritatea poetică, folosită eventual cu cinism în cu totul alte scopuri, căci ceea ce se topeşte în această plasmă devine de nerecunoscut. De altminteri, Călinescu îl „eminescianiza” cam mult în interpretarea lui pe Arghezi. (Se poate identifica aici inclusiv o limită a schemei critic-aperceptive a istoricului literar şi apare problema spinoasă a adaptării şi adaptabilităţii instrumentarelor critice în comentarea unor poeţi atât de diferiţi.) Sistemul de referinţe interne al celor doi e cu totul altul. Constructul mental-poetic al lui Aghezi e unul iregular, fractal, cel eminescian era unul în care elementele se integrau, se armonizau, îşi găseau locul, o lume rămasă imperfectă, dar care îşi adulmeca în orice clipă perfecţiunea. La Arghezi, aceasta este rejectată baudelairian, cu poftă, chiar cu ferocitate, deşi e atât de frecvent atinsă, atât la nivel de vers, cât şi de poem.