| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Ion CristoforMiezul nopţii Demonii cutreieră prin bibliotecă Rânjind în faţa portretelor de pe pereţi. Sub clarul de lună Bufniţa din părul sălbatic Anunţă miezul nopţii. Lumina lunii Lumina lunii cade în curtea cazărmilor pustii Frunzele copacului visează femeile Ce se scaldă în râu. Acum moartea îi ia măsura Pentru un ultim costum Bătrânului croitor de pe strada Speranţei. Privesc senin pe fereastră secera lunii Cum seceră-n gol. Veşti Mă întreb cine a inventat singurătatea Cine gaura cheii, cine sânii femeii Greu de răspuns când în casa poetului intră deşertul Când nimeni nu mai vorbeşte decât în şoaptă Înţelepţii s-au retras cu toţii în pustie Ninge pe masa de scris Peste capul îngheţat al scribului Ca un nor Trec veştile întunecate ale lumii. O carte deschisă Cineva ne înregistrează tăcerile pe cilindri de ceară. Iarnă şi viscol şi urmele vulpii la marginea unei cărţi deschise. Se luminează ferestrele unei crescătorii de şerpi o lumină roşie scrie profeţii pe pereţii de lut ai unei fierării de ţară din care un copil intră şi iese beat de fericire cu un cui înroşit în mână. Umbra ta Stau în umbra ta Ca violoncelul în cutia sa neagră A înflorit mărul bătrân Oamenii s-au transformat peste noapte În păsări O despicătură din nori Lasă luna să pătrundă în camera poetului şi Dumnezeu zâmbeşte Citindu-i sfârşitul poemului. Un înger Uneori aud viaţa foşnind ca o păstaie uscată Ce intră toamna Pe uşa bucătăriei de vară Strecurându-se pe lângă lumina ta de femeie. Suntem liniştiţi: în târg au sosit măscăricii Să izbească cu pietre în măreţia apusă a omului Tocmai când vântul îşi cheamă corbii şi câinii la cină. Singurătatea ne mână pe străzile pustii Cum îşi mână ţăranul calul spre abator şi brusc mă întrebi: oare cine a inventat magia Magii, tâlharii sau maica cea sfântă pe nume Maria Sunt ore când timpul ne aşază câte o statuetă de piatră în ochi şi brusc te trezeşti în trupul unui proroc în deşert Întunericul devine atunci o apă mare Peste care păşim ca un copil ce să umble învaţă Sub stele ce abia mai pâlpâie ca nişte felinare în ceaţă. şi pentru fiecare există o singurătate a lui şi pentru fiecare există un înger ce se tânguie dincolo de viaţă. Murmur Simt cum îmi cresc frunze În loc de unghii În mine urcă visul unui copac A cărui umbră duce în braţe O femeie ce mă visează pe mine. E un murmur de stele în cer Ca într-un stup de albine. Pentru tine Nu ştim prea bine ce lecţii ne dă greierul în timpul nopţii Dar tu, suflete, întâmpină umbrele serii cu un surâs. Pentru tine zborul bufniţei e catifelat ca pulpele fetelor. Acum când ştii că niciodată o uşă nu e atât de bine încuiată Încât nenorocirea să nu intre prin ea Şi că deodată se furişează şi se aşează la masă Cu paşii unei femei resemnate şi triste Pentru care dragostea e o religie neinventată. Şi tu cel ce visezi netulburat la noaptea în care aurul părului ei Îţi va umple toată încăperea Şi umbrele lunii te vor îmbrăţişa ca pe un îndrăgostit pe terasă. Nu ştim prea bine ce lecţii ne dă greierul în timpul nopţii De tristeţe sau de bucurie, nu poţi să ştii, Dar tu dă bună seara arborilor şi păsărilor Pentru tine zborul bufniţei e catifelat ca pulpele fetelor Pentru tine dimineaţa se deschide cu un surâs. De ziua ta Ştiu prea bine Zâmbetul tău şi poeziile mele Nu sunt cotate la bursă. Dar pentru mine surâsul tău e un veritabil tezaur Chiar dacă nu-l trec în declaraţia de avere. O şoaptă de dragoste a ta Mă face mai bogat decât toţi Rockfelerii. Golul din piept Unica mea stăruinţă a fost răsplătită Am plâns îndelung în locul cuvintelor Izgonite din dicţionare. Până acum, nu am ştiut cine sunt M-am mulţumit doar să privesc peste mlaştini cum luna Îţi desenează chipul Cu mâna mea între coapsele tale De femeie stearpă, fără copii. Unica mea străduinţă a fost răsplătită Am rămas cu tine pe o piatră Pe malul fluviului Şi mi-am închipuit că suntem doi peşti zbenguindu-se-n valuri Că m-am întors în pielea unui bărbat fericit Cu sânii ei sporovăindu-mi în golul din piept.
|