Au ieşit din local. Mersul lor era îndreptat spre case. O ceată de copii, dornici să se bucure de stratul de zăpadă, a atras atenţia acoperirii din plin a pământului. Erau voioşi şi, tot împingând săniuţele, s-au apropiat de ei. Cunoscându-l pe bătrânul dascăl, unul din copii – mic şi îndesat, cu căciula trasă pe urechi – a zis cu voce tare: „Bună ziua!“ Apoi, vrând să le facă o bucurie, le-a strigat cu glasul lui de clopoţel: „Vine Crăciunul! Vin colindele! Eu şi cu ceata mea vă vom vizita cu sorcova-vesela, cu pluguşorul şi cu iordanul“. Ochii li se umeziseră de bucurie, atât învăţătorului, cât şi magistratului. Se citea pe feţele lor că îşi deschiseseră în grabă „sertarul“ tainic al amintirilor: de copii, de colindători şi ei, cândva.

În drumul lor, după ce l-au asigurat pe cel „îndesat“ că vor primi ceata, învăţătorul Petre Stănărângă nu s-a sfiit să atace frontal o durere mai veche a satului. Aşteptase de mult momentul, pentru a se lămuri:

—Am vorbit, Mihai, de cele ce s-au întâmplat în vatra satului. Aş vrea să ştiu, tare aş dori să aflu cum s-a încheiat şi marele proces din viaţa oraşului. În care au fost antrenaţi şi oameni de pe la noi, şi care…

—Vă referiţi la conspiraţia misterioasă? Anchetată de regretatul Valerie Floroiu…

—Exact! Nu de-alta, dar nouă ne-au ajuns la ureche fel şi fel de variante.

—Din păcate, s-a întâmplat ceva neprevăzut. Toţi participanţii, vinovaţi dovediţi, au fost achitaţi.

—Ba nu, Mihai! Eu aş zice că s-a petrecut altceva, previzibil. Anume? Din moment ce Marinaş Olaru, găganul satului, a fost achitat, ce să mai vorbim de politicienii care au influenţat sentinţa? Şi de judecătorii care au judecat strâmb. Căci, trebuie să recunoşti, Marinaş Olaru nu prea s-a evidenţiat prin fapte, nici băgat în seamă de flăcăii satului n-a fost. Om de nimic a fost, hain şi păcătos şi, pe deasupra, criminal! A fost scos din puşcărie, acolo unde-i era locul, în condiţiile aşa-zisului şi mult trâmbiţatului stat de drept. Hm! Statul de drept… O făptură ciudată şi respingătoare. Un vis reflectat în oglinda deformată a altui vis…

În acele momente, dascălul a părut un alt om. Blând şi calculat din fire cum era, se revoltase. Era gata să strige că dreptatea nu există într-un regim anume. Lupta. Încă mai lupta cu vorbele, la bătrâneţea lui, pentru păcatele omului. Mihai Cojocaru i-a citit neliniştea sufletească şi a încercat să dea un răspuns:

—Ştiţi doar că unele bătălii sunt câştigate mai înainte de a fi date. Ca şi în cazul conspiraţiei misterioase cu sentinţa ei în total dezacord, dar în acord cu manevrele politice stabilite încă înainte ca procesul să fi avut loc.

—Aşa este, fiule! Dar ţine minte vorbele astea: Justiţia a fost şi rămâne cel mai mare păcat al lumii, după politică. Între ele nu există prea mare diferenţă… Nu sunt vorbele mele. Le-a spus cândva (şi le-a spus foarte bine!) Valerie Floroiu. Şi-acolo, unde te vei duce tu, Mihai, căci am aflat că vei pleca din ţinutul nostru, să nu ierţi minciuna, corupţia şi crima.

S-au despărţit, strângându-şi prieteneşte mâna în timp ce satul părea cufundat într-o mare a liniştii. Casele, ale căror hornuri fumegau, îţi făceau impresia că dorm. Privite din uliţă, păreau desprinse dintr-o carte poştală ilustrată. La ferestre, mai peste tot, muşcatele înflorite în cele mai diverse culori – de la albul zăpezii şi până la roşul aprins, scânteietor – se întreceau cu gutuile de un galben auriu…

În casă, o melodie caldă, liniştitoare, o pastorală prevestea Crăciunul şi, o dată cu ea, ideile înşirate ca nişte mărgele pe un fir auriu, de borangic: Vinul şi untdelemnul tău… Lăcomia şi dorinţa de îmbogăţire rapidă… Faptele necontrolate ale oamenilor… Pădurile şi vegetaţia mor… Deşertul înaintează ameninţător… Rătăcesc prin şi în mrejele invidiei… O oază de nădejde salvatoare… Atinşi de atâta suferinţă, să le venim în sprijin celor aflaţi în suferinţă. Să nu fie uitaţi: bolnavii din spitale; bătrânii şi copiii neajutoraţi, lipsiţi de hrană şi îmbrăcăminte; văduvele şi orfanii; handicapaţii; cei aflaţi în penitenciare. Să facem bine! Să ne ajutăm aproapele. Să încercăm să fim mai buni, mai iertători cu cei care greşesc faţă de noi.

Vine Crăciunul! Vine sărbătoarea naşterii pruncului Iisus! Vine sărbătoarea iubirii…

Afară, pădurile şi vegetaţia fuseseră transformate într-o mare pădure de ordonanţe, legi şi decrete betegite. Era cântecul vântului. Vântule, până unde? Până la... betegescu: la acele auguste auspicii, cu greşeli în nădejdea de a nu fi pedepsiţi.

Nu se mai plăcea nimic din ceea ce era permis de natură. Se plăceau judecăţile anapoda, îngăduite de legi, zombate de atâţia şi atâţia străini.

(fragment din romanul A fost o lume, ediţia a II-a, în curs de apariţie la Editura „Ramuri“, Craiova).