Dimineaţa lui 10 ianuarie 1994. Când s-a trezit, era puţin peste şase. Mihai Cojocaru s-a ridicat din pat şi a deschis larg fereastra. De-afară, aerul rece şi proaspăt al dimineţii a invadat camera, în timp ce magistratul şi-a pus în funcţiune aparatul de bărbierit, primit cadou de la Valerie Floroiu, cu câţiva ani în urmă. Îl mai păstra şi acum. „Ah!“, şi-a spus pe parcursul bărbieritului. Doar atât…

S-a îmbrăcat şi şi-a făcut o cafea tare cu ustensilele aduse de acasă. Deşi amară ca… fierea, a băut-o ca pe o cană de lapte, ca pe un pahar obişnuit cu apă. A părăsit camera oficială şi a privit la lumea din interiorul castelului.

Magistraţi şi funcţionari înclinau iute capul, unul spre altul, şi îşi spuneau „bună dimineaţa“. Trecând mai departe, în birourile lor, se pregăteau pentru o nouă zi de muncă.

Fetişcane cu ochi zbanghii erau salutate de cei aduşi cu noaptea-n cap, pentru audieri. Aveau ochii roşii de nesomn. Deşi în birouri se mai auzeau încă râsete care mai de care mai stridente, mai nefireşti, mai schimonosite, până la urmă s-a aşternut liniştea. Treptat, treptat, maşinile de dactilografiat au intrat în funcţiune. Castelul, asemenea unui stup de albine, a început să zumzăie sugerând prezenţa unui colectiv care muncea de zor, în timp ce grefiera şefă a apărut cu un teanc de dosare şi, mergând dintr-un birou în altul, le-a împărţit celor care urmau să le rezolve. Alte doamne simandicoase, în bluze flanelate, traversau marele hol îmbâcsit cu o adunătură de lume pestriţă.

Căzuse cortina…

„Dar cu cei mari, cum procedaţi? a izbucnit unul. Tot aşa? Pe noi, amărâţii, ne luaţi şi ne bateţi până iese untul din noi ca să recunoaştem ce vreţi voi. Pe când cu… cei puternici! A, la ei funcţionează prezumţia de nevinovăţie, iar la noi, nu. Pentru ei sunt alte legi…“.

„Închide-ţi gura! i-a retezat-o şeful escortei. Vorbeşti prostii şi, dacă-i spun procurorului, o păţeşti rău de tot. Întrebările nu mi le pune mie. Că eu, nu pot să îţi răspund. Şi nici nu vreau s-o fac…“

În marele hol se aflau şi câţiva din puternicii zilei. Ce-i drept, puţini la număr şi… liberi. Îi numărai pe degetele de la o mână. Căutători de noi minciuni, nu se temeau când discutau:

„N-au ce să ne facă. Pierdem timpul degeaba. Şi câtă treabă avem! Pierdem milioane, iar ăştia…“

„Lasă-i în pace, prietene! Lumea asta se întemeiază pe fortificarea celor bogaţi…“

„Şi e drept să fie aşa? a intervenit unul dintre arestaţi, care auzise discuţia purtată între bogătaşi. Chiar trebuie să înfruntăm noi, săracii, această realitate?“

„Nu ştiu dacă e drept sau nu! i-a răspuns primul ofensat din tabăra bogaţilor. Ceea ce ştiu, însă, este că trebuie să acceptăm realitatea ca pe o lege naturală. Şi căreia trebuie să ne supunem…“

Discuţiile se purtaseră în şoaptă. Tăcere, până când altul din grupul aduşilor a început să râdă în hohote. Un râs prelung, sacadat, scăpat total de sub control, ce i-a speriat pe cei prezenţi în marele hol, făcându-i să-şi îndrepte privirile către el.

„E nebun!“, s-a grăbit să spună unul din cei aflaţi doar la câţiva paşi de el.

„Ba eu cred că e bolnav, săracu’!“, l-a contrazis un altul din apropiere.

Aflat în centrul atenţiei, omul slab, cam la cincizeci de ani, sta şi, legănându-se pe călcâie, râdea. Nu era chip să îl opreşti, să-i spui ceva. Părea un cântăreţ hotărât să-şi execute partitura. A râs până când s-a săturat, amuţind. A pus privirea în jos şi a tăcut simţindu-se prost.

Judecat după înfăţişare şi îmbrăcăminte, era unul din cei care îşi câştigase pâinea muncind. Muncind din greu, pe bani puţini. Era bietul om tăbăcit de-atâta muncă. În picioare purta bocanci, o pereche de bocanci uzaţi şi scâlciaţi. În mână ţinea strâns o sacoşă din pânză, în care se observa o pâine. Era chinuit, se vedea, de gânduri negre, strivit de griji şi descurajat. Din trecut îl chemau amintirile: copil de ţărani, a venit la oraş; a absolvit o şcoală profesională, a învăţat o meserie, a fost încadrat într-o uzină constructoare de tractoare; a muncit din greu, vreme de treizeci de ani, iar acum rămăsese fără slujbă. Era şomer şi o ducea foarte greu. Intrase în categoria celor care trăiau la limita sărăciei. Stând în picioare, slăbit cum era, a simţit că-i este rău. Părea că se învârteşte pământul cu el. Deodată, a căzut de parcă ar fi fost un copac tăiat de secure. Scotea nişte sunete ciudate şi făcuse spume la gură. O dâră subţire de salivă i se prelinsese în colţul buzelor. Privirea i se pierduse în aburul amintirilor. Alarmaţi, cei din jurul său au încercat să-i vină în sprijin.

„Era oare, bolnav?“, se întrebau ei.

„Şi ce faptă gravă să fi săvârşit, de se afla cot la cot cu infractorii?“

Solicitat să dezlege enigma, plutonierul a refuzat să dea relaţii motivând că nu are competenţă, că regulamentul îi interzice aşa ceva. A adăugat doar, pentru a-i linişti, că „este bolnav psihic“, dar „bolnavul“ şi-a revenit ruşinat, alăturându-se celorlalţi.

Afară, lume în derivă… Cu busola pierdută…

„Morţii mă-sii de viaţă!“, s-a scăpat un tânăr Crist cu ochii la politică şi justiţie.

(fragment din romanul A fost o lume, ediţia a II-a, în curs de apariţie la Editura „Ramuri“, Craiova).