A mâncat ceva cu foame de lup şi, contrar stării surescietate în carte se afla, a adormit. A dormit până către dimineaţă, când câteva bătăi discrete în uşă, apoi mai puternice, l-au trezit din somn. „Cine este?“, s-a auzit vocea lui Mihai Cojocaru. „Sunt eu, Iorgu Bleahu...“.

Buimac, teicanul şi-a dat seama că oaspetele nepoftit era tatăl lui Coco Bleahu. L-a rugat să aştepte puţin, timp în care a aprins lumina şi s-a uitat la ceas: 5,30.

—Pot să intru?

— Poftiţi! Luaţi loc. Vă ascult.

— Scuză-mă că te-am deranjat la o oră aşa de matinală. Că am venit cu noaptea-n cap şi m-am înfăţişat la uşa camerei oficiale.

Tatăl nepoftit era din castel, am considerat că nu e de bine să fie văzut. Să stau de vorbă cu cel care îl anchetează pe feciorul meu, pe Coco Bleahu. Mai ales că faptul este deja cunoscut de cei mai mulţi dintre colegi. Dar, magistraţi fiind amândoi, am să intru direct în subiect. Ai un dosar în mâinile tale. Îl priveşte pe fiul meu, pe Coco Bleahu. Găseşte-i o portiţă de scăpare... Scoate-l din cauză...

— Ca să nu ne prindă ziua şi colegii să ne vadă, ştiţi pentru ce este acuzat fiul dumneavoastră?

—Am auzit ceva, dar... hai să-l scăpăm!

— Fapta este deosebit de gravă, domnule Iorgu Bleahu. Se încadrează la trafic de influenţă, intră în sfera actelor de corupţie, iar suma nu este modică. Mai mult. Nu este la prima „abatere“. Iată, pe vremea când era magistrat, Coco Bleahu a făcut mai multe falsuri într-un dosar penal şi a luat mită. A fost prins atunci, şi mare vâlvă s-a făcut în rândul colegilor noştri. Ca să nu intre la zdup, a intrat în avocatură. Bineînţeles cu aprobarea obţinută de dumneavoastră, domnule Iorgu Bleahu, de la ministrul Justiţiei. S-a zis că, aşa cum fac parlamentarii pentru ei şi ai lor, sporindu-şi averile fără a fi traşi la răspundere din cauza imunităţii, aşa şi fiul dumneavoastră să fie salvat greşind destul de puţin în raport cu alţii. A fost salvat şi, ajuns avocat, a continuat cu traficul de influenţă pe care îmi cereţi să-l şterg cui buretele. Adică, să fabric un alt dosar, dulce ca mierea de albine...

—Păi vezi!... De ce-ai căzut pe gânduri?

—Ştiu şi eu?!, i-a răspuns cu amărăciune, în glas Mihai Cojocaru. Poate nu mă cunoaşteţi. Poate că mi-am adus aminte de o întâmplare tragică. Eram copil, domnule Bleahu! Bunicul celui mai bun prieten al meu – Costea Teicanu se numea – a fost ucis într-o noapte de doi fraţi, care veniseră cu gândul să-i fure grâul din magazie. Auzind zgomotul, bătrânul a ieşit afară în cămaşă şi desculţ. L-au lovit cu furca în cap, l-au lăsat în neştire şi au fugit. Bătrâna, bunica lui Costea, a aprins felinarul şi a început să strige prin curte: „Omule! Bărbate!“ Când s-a apropiat de magazie, l-a găsit într-o baltă de sânge. Era mort. Ulterior, tâlharii-criminali au fost identificaţi. Locuiau aproape de mine. Procesul a durat aproape trei ani pentru ca, în final, judecătorii să pronunţe o sentinţă strâmbă: ne-vi-no-vaţi! Banii şi influenţa exercitată îşi făcuseră efectul. Criminalii-tâlhari avuseseră un frate al lor mai mare, ştab la Bucureşti, care mituise în stânga şi în dreapta...

—Impresionant în tot ce-ai spus! l-a întrerupt Iorgu Bleahu fulgerându-l cu privirea. Te-am privit şi ascultat, dar nu ai înţeles nimic. Viaţa se conduce după cu totul alte legi. Îmi vine în minte figura unui coleg al nostru care ţi-a fost mentor. Valerie Floroiu...

—Adevărat! A fost duşman al minciunii şi al corupţiei...

—Şi cu ce s-a ales? Zace la pământ. A lăsat în urmă, îndoliaţi şi neajutoraţi, doi copii şi o soţie...

—Îmi dau seama unde vreţi să bateţi, domnule Bleahu. De aceea, refuz să răspund la întrebare. Mai mult, o apreciez ca pe o provocare de proastă calitate. Să-l lăsăm în pace pe Valerie Floroiu! Să-şi doarmă, în linişte, somnul de veci şi să nu-i întinăm memoria.

—Te-am supărat, văd. Speram să mă înţelegi, domnule Mihai. Şi, ca să nu vină o vreme când vei regreta, am să-ţi povestesc o mică întâmplare. Mă asculţi?

—De ce nu!

—Ei bine, într-o zi m-am dus la florărie să cumpăr un buchet de garoafe. Am rugat-o pe vânzătoare să le aleagă pe toate de aceeaşi culoare. Pot spune că a fost drăguţă cu mine, dar, în timp ce alegea garoafele, am surprins la ea modul hotărât cu care a tras lujerii amestecaţi. Cum mai multe frunzuliţe s-au desprins şi au căzut, moarte, alături de mine. Nici pic de milă din partea femeii frumoase!

—Evident, ca o simplă aluzie la comportamentul meu. Am înţeles bine, domnule Bleahu, dar haideţi să vă răspund şi eu tot cu o poveste. Îmi promiteţi?

—Desigur!

—Este vorba, domnule coleg, despre un om bun, dar necăjit şi sărac din cale-afară. Odată sătul de viaţa lui, a dorit ca, printr-o minune, să se „facă“ peşte, să-şi trăiască noua viaţă pe fundul mărilor şi oceanelor, cât mai departe de lăcomia şi răutatea oamenilor. A celor care, dacă ar fi reuşit să-l prindă, l-ar fi aruncat pe plita înroşită, cu multă sare pe ea...

—Ho! Opreşte-te, omule! Cunosc povestea cu peştele. O cunosc destul de bine.

—O ştiaţi, deci. Numai că nu i-aţi descifrat niciodată înţelesul şi semnificaţia. Şi, pentru a fi contrazis, vă mai redau o istorisire: Zice-se, domnule Bleahu, că demult undeva, departe, trăia un vânător peste măsură de lacom la suflet. Nu avea bucurie mai mare, decât aceea de a dori la cât mai multe din vietăţile pădurii. Aşa a alergat, în una din zile, din zori şi până în seară prin pădurea plină de mistere. Zadarnic, însă! Nu i-a ieşit în cale nici măcar un biet iepuraş . Supărat cum era, vânătorul a devenit de-a dreptul furios. Turbase, nu altceva. Mânios şi trist, s-a aşezat la rădăcina unui tei falnic. Deasupra capului a auzit o pasăre ce fredona, mândră de glasul ei melodios, aproape dumnezeiesc, cântecul privighetorii. S-a ridicat, a încărcat arma, a ochit şi… a apăsat pe trăgaci. În clipa următoare cântăreaţa sublimă, regina neîncoronată a pădurii, s-a prăbuşit fără suflare în preajma cizmelor lacomului vânător. Satisfăcut, a prins-o grăbit şi a azvârlit-o în traistă, pornind către casă…

—Bravo, tinere! a exclamat Iorgu Bleahu, zeflemitor. La tâlcul meu ai răspuns cu alte tâlcuri, dar să ştii că vânătorul din poveste nu sunt eu. Prostii!

—Este regretabil că vorbiţi astfel. M-aş fi aşteptat să-mi răspundeţi cu o întrebare: „Aşa fac toţi vânătorii?“. La care eu v-aş fi răspuns scurt şi clar: „Nu, sigur nu!“. Căci adevăraţii vânători, domnule Bleahu, iubesc animalele şi păsările. Le protejează, le ajută să poată supravieţui în lupta crudă cu foamea, cu frigul, cu nenumăraţii duşmani pe care îi au. Aşa cum şi unii dintre oameni încearcă să se regăsească, dând din cap că ar putea să vadă un alt… soare. Iată, în cazul nostru. Studentul Iuliu Gaciu s-a aflat în situaţia de a plăti cu libertatea căci, sărac şi flămând, luase de la patron câteva cutii cu conserve să-şi potolească foamea. Iar Coco Bleahu, fiul dumneavoastră, avocat, în loc să îl apere i-a pretins o groază de bani sub traficul de influenţă. Ce ziceţi?

Disperat, Iorgu Bleahu s-a retras brusc, fără să
salute.

Afară… politicieni care erau stăpânii unei imense bogăţii, dar şi săraci care trăiau în cea mai mare mizerie. Magistraţi, avocaţi, poliţişti lucrau după cum bătea vântul politicii. Corupţia era la modă până la senatori, deputaţi, guvernanţi, până la… betegescu.

Sărăcia era de aşa fel că nu se putea acoperi. Ba cu cât se ascundea mai mult de patroni şi de bancheri, cu atât se arăta mai clar. Ca şi lăcomia. Ea se arăta prin cârdăşie cu inşi care storceau snaga. Şi-i vedeai cu cununii infame în supersonice sau pe sub ape, în taburi, împotriva obiceiului strămoşesc. Faptele deveniseră atât de evidente, încât evidenţa nu mai conta. Poftele, lăcomia şi îndrăzneala nu-i orbeau. Se prefăceau doar că nu ştiau cui îi aparţine ticăloşia în strângere cu sărăcia…

(fragment din romanul A fost o lume, ediţia a II-a, în curs de apariţie la Editura „Ramuri“, Craiova)