| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Ion GEORGESCUMână, roibule, mână! Mâna prinsă în coama roibului fără frâu, sprintenă săritură înaltă, cu trupul întreg, poartă-mă, calule, peste câmp înflorit, până în zările muiate-n albastru senin, noi doi și nimic altceva, cuprinși de nebunia galopului împletit cu adieri de zefir! Hai, murgule, acum, cât liberi mai suntem! mâine te-or duce oamenii roșii pe rugul aprins al abatorului, mâine mă vor purta și pe mine, sub furia grea a lozincilor, desculț, prin noroi, și flămând, acoperit de cuvintele strâmbe, clocite în cuibul de ură sădită în neam. Voi prețui atunci, mai mult ca oricând, clipa zborului printre ciocârliile purtătoare de cântec însăilate pe raza de soare. Mână, roibule, mână, E clipa cea dulce A libertății spălate-n lumină!
Toamna, pe Călușari 56 Adormiților întru Domnul Dudu și Bebe Nenciulescu Pe Călușari, a încremenit toamna, ca în toamna în care căruța plină de închipuiri hodorogea pe piatra de macadam a străzii lăsându-se grea în urma cailor obosiți de drum și de noroi. C’est la rentrée Les feuilles tombent l’une à l’une. Anatole France, Anatole France, dintre filele unei cărți de demult, vino să te îmbeți de castaniul castanilor din parc, să te înalți de spiritele ce plutesc pe coridoarele liceului auster! Îți povestesc legenda dascălilor care s-au dus să înnobileze eternul etern, după ce și-n mine-au lăsat multul uitat și puținul rămas. C’est la rentrée! Și e toamnă! E toamnă ca-n ziua dintâi! În anotimpurile chiar albe și verzi, mă răsucesc aducerile-aminte pe Călușari, la 56 numărul, aproape de bariera peste calea ferată ce poartă iluzii spre metropola pământului bun; găsesc pururea toamnă, în dud sunt galbene foi, deschisă e poarta oricând și ușa casei asemenea ei; printre ele trec cerșetori și Stanca Nebuna și poposește des chiar Dumnezeu. Odihnă veșnică vouă fără fii! strigând pe pământ: „Lăsați copiii să vină la noi!“, frumoasă efigie a omeniei, drept care mă rog în strada pe care intrau călușarii în inima târgului unde noaptea, târziu, trece umbra lui Darie. Singurătatea amintirilor târzii Singurătate pierdută pe coamele din amurg ale munților scufundați în tăcere și tu, răvășită la umbra adâncă de aluni! O, Doamne! Se înserează cu cer sângeriu prin depărtarea amintirilor noastre și prin lumina ochilor verzi, miez de smarald învechit în măruntaiele încinse ale pământului! Fantomele mâinilor lacome umblă visătoare pe catifeaua sânilor: dintotdeauna astfel a fost, ca în misterele îngropate în jardins suspendus ale Semiramidei, regina, cu cântece de mătase scăpate din lira lui Orfeu, în alunecări lungi, parfumate, peste pământul Asiriei. Stai la pândă mereu, singurătate, și prinde ce-a mai rămas din caierul vieții de odinioară! |