| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Ion GEORGESCUMână, roibule, mână! Mâna prinsă în coama roibului fără frâu, sprintenă săritură înaltă, cu trupul întreg, poartă-mă, calule, peste câmp înflorit, până în zările muiate-n albastru senin, noi doi şi nimic altceva, cuprinşi de nebunia galopului împletit cu adieri de zefir! Hai, murgule, acum, cât liberi mai suntem! mâine te-or duce oamenii roşii pe rugul aprins al abatorului, mâine mă vor purta şi pe mine, sub furia grea a lozincilor, desculţ, prin noroi, şi flămând, acoperit de cuvintele strâmbe, clocite în cuibul de ură sădită în neam. Voi preţui atunci, mai mult ca oricând, clipa zborului printre ciocârliile purtătoare de cântec însăilate pe raza de soare. Mână, roibule, mână, E clipa cea dulce A libertăţii spălate-n lumină!
Toamna, pe Căluşari 56 Adormiţilor întru Domnul Dudu şi Bebe Nenciulescu Pe Căluşari, a încremenit toamna, ca în toamna în care căruţa plină de închipuiri hodorogea pe piatra de macadam a străzii lăsându-se grea în urma cailor obosiţi de drum şi de noroi. C’est la rentrée Les feuilles tombent l’une ŕ l’une. Anatole France, Anatole France, dintre filele unei cărţi de demult, vino să te îmbeţi de castaniul castanilor din parc, să te înalţi de spiritele ce plutesc pe coridoarele liceului auster! Îţi povestesc legenda dascălilor care s-au dus să înnobileze eternul etern, după ce şi-n mine-au lăsat multul uitat şi puţinul rămas. C’est la rentrée! Şi e toamnă! E toamnă ca-n ziua dintâi! În anotimpurile chiar albe şi verzi, mă răsucesc aducerile-aminte pe Căluşari, la 56 numărul, aproape de bariera peste calea ferată ce poartă iluzii spre metropola pământului bun; găsesc pururea toamnă, în dud sunt galbene foi, deschisă e poarta oricând şi uşa casei asemenea ei; printre ele trec cerşetori şi Stanca Nebuna şi poposeşte des chiar Dumnezeu. Odihnă veşnică vouă fără fii! strigând pe pământ: „Lăsaţi copiii să vină la noi!“, frumoasă efigie a omeniei, drept care mă rog în strada pe care intrau căluşarii în inima târgului unde noaptea, târziu, trece umbra lui Darie. Singurătatea amintirilor târzii Singurătate pierdută pe coamele din amurg ale munţilor scufundaţi în tăcere şi tu, răvăşită la umbra adâncă de aluni! O, Doamne! Se înserează cu cer sângeriu prin depărtarea amintirilor noastre şi prin lumina ochilor verzi, miez de smarald învechit în măruntaiele încinse ale pământului! Fantomele mâinilor lacome umblă visătoare pe catifeaua sânilor: dintotdeauna astfel a fost, ca în misterele îngropate în jardins suspendus ale Semiramidei, regina, cu cântece de mătase scăpate din lira lui Orfeu, în alunecări lungi, parfumate, peste pământul Asiriei. Stai la pândă mereu, singurătate, şi prinde ce-a mai rămas din caierul vieţii de odinioară! |