Poeme
de Ion GEORGESCU
Mână, roibule, mână!
Mâna prinsă în coama roibului fără frâu,
sprintenă săritură înaltă, cu trupul întreg,
poartă-mă, calule, peste câmp înflorit,
până în zările muiate-n albastru senin,
noi doi şi nimic altceva,
cuprinşi de nebunia galopului
împletit cu adieri de zefir!
Hai, murgule, acum, cât liberi mai suntem!
mâine te-or duce oamenii roşii
pe rugul aprins al abatorului,
mâine mă vor purta şi pe mine,
sub furia grea a lozincilor,
desculţ, prin noroi, şi flămând,
acoperit de cuvintele strâmbe, clocite
în cuibul de ură sădită în neam.
Voi preţui atunci,
mai mult ca oricând, clipa zborului
printre ciocârliile purtătoare de cântec
însăilate pe raza de soare.
Mână, roibule, mână,
E clipa cea dulce
A libertăţii spălate-n lumină!
Toamna, pe Căluşari 56
Adormiţilor întru Domnul Dudu şi Bebe Nenciulescu
Pe Căluşari, a încremenit toamna,
ca în toamna în care căruţa plină de închipuiri
hodorogea pe piatra de macadam a străzii
lăsându-se grea în urma
cailor obosiţi de drum şi de noroi.
C’est la rentrée
Les feuilles tombent l’une ŕ l’une.
Anatole France, Anatole France,
dintre filele unei cărţi de demult, vino
să te îmbeţi de castaniul castanilor din parc,
să te înalţi de spiritele ce plutesc
pe coridoarele liceului auster!
Îţi povestesc legenda dascălilor care s-au dus
să înnobileze eternul etern,
după ce şi-n mine-au lăsat
multul uitat şi puţinul rămas.
C’est la rentrée! Şi e toamnă!
E toamnă ca-n ziua dintâi!
În anotimpurile chiar albe şi verzi,
mă răsucesc aducerile-aminte pe Căluşari,
la 56 numărul, aproape de
bariera peste calea ferată
ce poartă iluzii spre metropola pământului bun;
găsesc pururea toamnă, în dud sunt galbene foi,
deschisă e poarta oricând
şi uşa casei asemenea ei;
printre ele trec cerşetori şi Stanca Nebuna
şi poposeşte des chiar Dumnezeu.
Odihnă veşnică vouă fără fii!
strigând pe pământ:
„Lăsaţi copiii să vină la noi!“,
frumoasă efigie a omeniei, drept care mă rog
în strada pe care intrau căluşarii în inima târgului
unde noaptea, târziu, trece umbra lui Darie.
Singurătatea amintirilor târzii
Singurătate pierdută pe coamele din amurg
ale munţilor scufundaţi în tăcere
şi tu, răvăşită la umbra adâncă de aluni!
O, Doamne! Se înserează cu cer sângeriu
prin depărtarea amintirilor noastre
şi prin lumina ochilor verzi,
miez de smarald învechit
în măruntaiele încinse ale pământului!
Fantomele mâinilor lacome umblă
visătoare pe catifeaua sânilor:
dintotdeauna astfel a fost,
ca în misterele îngropate în
jardins suspendus
ale Semiramidei, regina,
cu cântece de mătase
scăpate din lira lui Orfeu,
în alunecări lungi, parfumate,
peste pământul Asiriei.
Stai la pândă mereu,
singurătate, şi prinde
ce-a mai rămas
din caierul vieţii de odinioară!
|