| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeme brâncuşienede Ion GeorgescuMarele Sărut Bărbatul răscoleşte timpul în căutarea Femeii. Desprinsă de el din Geneză, o caută ziua şi noaptea prin cavernele rămase din frământarea pământului purificat prin foc, o caută prin colibele de humă acoperite cu stuf şi prin palatele scânteind de lumini, prin lanurile de grâu legănat, înflorit de cicoare şi maci, pe dealuri şi văi cu năluci, prin umbră de crâng şi păduri, o caută sfărâmând nebunia cea dulce a hormonilor neliniştiţi, pândind la răscrucea inimilor. Femeia se vrea prinsă-n joc, hăituită în vâltoarea iubirii, lentă întâi şi sporind agitată. Bărbatul îi soarbe miresmele de ierburi împlinite, îi striveşte cu patimă, în sărutare eternă, gura de miere şi piersică, îi simte căldura ameţitoare a sânilor şi ritmul de ciută fugărită prin lume. Se contopesc sub simţurile îndelung ameţite, gonesc raţiunea spre culmile albastre, un singur trup, cândva androgin, se dedă, în sărut de granit, veşniciei. La Masa Tăcerii Spărgând, cu mâna trudită, trupul unduitor al luminii, Gânditorul de la Hamangia fură rotunjimea Soarelui, din care face tipar pentru roată; se miră că seamănă cu Luna plină şi se minunează de mişcarea ei în jurul osiei. Obosit de muncă şi flămând, pune tiparul Soarelui pe trupul jertfit al stejarului bătrân şi ciopleşte masă rotundă şi joasă şi douăsprezece scaune de apostoli, cât mai aproape de fiorii Pământului. Pofteşte să se rânduiască în cerc străbunii plecaţi în timpul etern din grădina lui Dumnezeu şi-L invocă pe Iisus rugându-l să frângă pentru ei şi urmaşi pâinea cea de toate zilele, precum trupul frânt pe Golgota, spre mântuirea păcatelor lumii şi să le-ntindă pocalul cu vinul de prisos la Cina de Taină, sângele lui vărsat pentru om. Îi cheamă pe truditori mai apoi, împărţind arcul zilei în trei, sub cuminte şi sacră tăcere, pe flămânzii din prag, udători cu sudoare la rădăcina firului galben de grâu; îi cheamă la ceasul dimineţii grăbite-n lucrare, îi cheamă la ceasul de sus şi fierbinte-al amiezii, îi cheamă la ceasul domol, scăpătat, sângerând auriu în crepuscul. Mânca-vor cei duşi, dar în spirit prezenţi, mânca-vor săracii, cei fără putinţă, mânca-vor cei vrednici şi vor lăuda la Masa Tăcerii pre Domnul! Cu Pasărea Măiastră În căutarea zborului către înălţimile nebănuite ale spiritului, Meşterul îngândurat zdrobeşte ceasurile zilelor şi nopţilor, prefăcându-le în nisip de aur pentru clepsidra lumii de mâine, născătoare de semne eterne. Esenţa zborului o poartă năvalnic pasărea-n spaţiu, ziceau gândurile frământate de inima lui, dar nu pasărea ce se-mpiedică în lungul drum cosmic în aripile largi, ci, descătuşată, să-nfrângă lumina ducând în depărtări galactice visul omului purtat de necuprins, printre astre clădite din foc, visul smuls din iubiri pământene dintotdeauna şi în vecii vecilor. Elaine, frumuseţea ta mă înfrânge ca alunecarea senzuală pe corzile viorii în noaptea mirosind a liliac şi a dragoste, cu lumânarea care-şi înalţă flacăra, cu vise ce trec începute şi neterminate, cu vântul ce se joacă uşor cu perdeaua de mătase modelând lacrima galbenă a lumânării, trupul ei fierbinte, desprins de materie, dar prizonier al materiei. Evrika! E zborul redus la esenţa din care flacăra nu poate ieşi şi în care Măiastra din basm a intrat ca un mugur pur şi etern, născut din ceresc. Pe sub Poarta Sărutului A trecut liniştea nopţii pe sub poarta grea a cetăţii; pe lângă ziduri, perechi îmbrăţişate lasă sărutul lung să mângâie zorii, sărutul însetat, apăsat de focul jurămintelor călcate în dosul timpului curgător ori duse temeinic în morminte cu flori. Sărut cu sărut în zbor pe sub poartă, urmele buzelor ca o boare de vânt, amintiri călătoare rănite de anotimpuri, dar încrustate în două efigii împreunate în granit prin rană de daltă şi oboseala ciocanului încrâncenat. Pândind miezul nopţii, fantome trecute prin iureş de iubiri efemere lunecă lung pe sub arcul de piatră lăsându-şi sărutul de umbră. Pândind jocul frunzelor însetate de prisosul luminii, oştirea sărutului trece în goană, iubit şi iubită, să lase dragostea lor nepereche, semn pentru lumea de mâine. Mirajul Coloanei Din rădăcina de granit gânditor, peste creasta munţilor ninşi, se ridică semeţ, liniştit, spre cuminte azur, un destin. Întrebând ploaia şi vântul şi apele lung călătoare şi zborul vulturului, învaţă povestea iubirii. Se strânge an cu an, mai apoi, uşor, împuţinat în trup, agonisind treptat înţelepciunea şi lasă alt destin să se înalţe spre cer. Inimă nouă, născută din inima arsă în flacăra vieţii, sus, tot mai sus, destin din destin, lumină din lumină pe axis mundi! |