Având un titlu extrem de inspirat, Şansa şi restul (un fel de jurnal-eseu – 1988-2004), cartea lui Lazăr Popescu, apărută la Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009, este o şansă a gândirii care trebuie să-şi lămurească de o vreme care-i sunt rosturile. Aşa cum reiese din subtitlu, ea este un jurnal-eseu care se situează undeva la graniţa dintre filosofie şi literatură (dacă există o astfel de graniţă!). O astfel de carte este o experienţă care poate reuşi sau nu. Ea poate să dezvăluie conţinuturi de excepţie ale gândirii, sau poate să reprezinte doar spuma unui ocean. Înclin să cred în aceste conţinuturi de excepţie care provin din experienţa cărturărească şi de viaţă a autorului. O astfel de carte este una a tuturor începuturilor pentru că dă posibilitatea depăşirii limitelor impuse de genurile „grele” ale literaturii şi, mai ales, ale filosofiei. A o prezenta şi a-i expune ideile este şi acesta un risc: riscul de a nu o putea cuprinde. În fond, ce putem spune în cuvinte despre o carte care provine din sentimentele, stările şi gândurile ce au circulat într-o bună parte a vieţii unui om? Pe ultima pagină a textului cărţii, autorul ne spune: „ne-am născut la ceasul destrămării cuvintelor”. Dacă am porni de aici şi tot am constata amarul, tragicul, disperarea, rotirea în jurul unui misterios gol.

Poate ar trebui să căutăm structurile cărţii, dacă am crede în ordine şi dacă am avea speranţa că lectura poate fi dusă metodic până la capăt. Eu nu pot să fac aşa! Am parcurs textul şi m-am mirat. Am găsit uneori locuri comune, dar de cele mai multe ori l-am găsit pe Lazăr într-o geometrie a suferinţei, a neputinţei. Ea înseşi frumoasă prin durerea pe care o poate produce, pentru că dezvăluie măreţia şi mizeria, în acelaşi timp. Ea înseşi este expresia cea mai elocventă a lucidităţii. Să fie Lazăr un fel de Kierkegaard al nostru, aşa cum o spune la pagina 29, unul care „nu-şi mai poate juca rolul până la capăt”? Fiind legat de lecturi profunde din aproape toată floarea literaturii şi filosofiei europene, dar şi din câţiva mari (şi necunoscuţi pentru mulţi) orientali, Lazăr Popescu este un om liber de aceste lecturi. El nu rămâne în acestea pentru că se scrie pe sine în modul cel mai autentic. Dacă ar fi să procedez sociologic, adică să cred că statistica poate spune mai mult decât o face, aş putea spune că cel mai invocat nume greu al filosofiei europene este Hegel. Dar Hegel este privit într-un mod liber, poate după lecţia lui Constantin Noica, acesta arătând că filosoful german nu este atât de înspăimântător şi poate fi povestit. Cei care nu-l pot povesti pe Hegel, aşa cum a fost povestită Fenomenologia spiritului de către Noica, se îneacă în „oceanul Hegel”şi, în cel mai fericit caz, îşi spun hegelieni. Nu este cazul lui Lazăr Popescu! El a învăţat foarte bine să înoate, poezia şi luciditatea însoţindu-l mereu.

Relaţia cu Limba şi Fiinţa este pentru oricare dintre noi, dacă ea există cu adevărat, întotdeauna specială. Mă întorc la începutul cărţii şi găsesc aceeaşi idee a „destrămării cuvintelor”. Aceasta mă face să cred că am de a face cu un tot, fără ca eu să fiu adeptul structurilor fixe, mai mult fiind pentru suprafeţele cu geometrie variabilă. O astfel de geometrie suportă şi această carte, scrisă de mâna unui literat cu mintea mereu trează a unui filosof contestatar. La pagina 6 e scris un lucru memorabil: „Un scriitor e uneori frumos ca un înger. Când pleacă îngerul din el, rămâne plânsul de pe coală”. Prima propoziţie, din punct de vedere al logicii aristotelice, este o particulară afirmativă. Din nefericire, scriitorul, în genere, nu are şansa de a fi întotdeauna „frumos ca un înger” şi, ca urmare, nu poate accede la universalitatea categorică. În ceea ce priveşte ipoteza părăsirii, aceasta este o limită a tragicului, pentru că tragicul nu constă în suferinţa scrisului, ci în părăsirea acestuia (dacă un scriitor îşi părăseşte scrisul, pentru a deveni un burghez de rând, este o banalitate, dar dacă scrisul îl părăseşte pe scriitor este ca şi cum acesta şi-ar pierde definitiv sufletul). Din acest motiv, suntem legaţi de cuvânt pentru că acesta este şansa omului. Şi această şansă este mereu descrisă de Lazăr Popescu. Cuvintele sunt grădina raiului pe care uneori o părăsim de bunăvoie, fără să fim alungaţi de Tatăl. Ne comportăm faţă de cuvinte ca un Fiu Risipitor care pleacă în lume pentru că nu şi-a găsit dascălul, după cum spune undeva Rainer Maria Rilke, în al său Malte Laurids Brigge. A spus-o şi Noica în felul său, în Jurnalul filosofic. A spus-o întregul creştinism şi nu numai. Oricine scrie trebuie să creadă în şansa pe care i-o dă cuvântul. Acesta este metaconştiinţa lui.

O temă pe care am descoperit-o în cartea lui Lazăr Popescu este cea a plinului şi golului. Este aproape înspăimântător cât de mult domină această temă Occidentul şi Orientul (să mai spună cineva că aceste două lumi nu sunt profund legate între ele!). De la mitologie la fizică, plinul şi golul sun mereu însoţitoare ale gândirii. O demonstrează Heinrich Zimmer, în Introducerea în civilizaţia şi arta indiană; o demonstrează Kant în Analitica transcedentală, unde face distincţia între cele patru feluri de nimic: ens rationis, nihil privativum, ens imaginarum, nihil negativum; o demonstrează Heidegger în Introducere în metafizică. Şi totul parcă decurge din gândul înspăimântător de frumos (şi de aceea imposibil) al lui Parmenide despre neconceperea Nefiinţei. În toate acestea, ca şi în fizica actuală care forţează cel mai mult limitele cunoaşterii, se aprinde un far: „Eul ca martor al marii singurătăţi a fiecăruia”. Acesta este un stil de gândire care-şi poartă luciditatea peste tot. El are capacitatea de a ne spune clar ce nu suntem. Noi suntem învăţaţi, ca popor, să ni se spună mult mai mult, închipuindu-ne că în felul acesta, cel al aparenţei, accedem spre completitudine. Trezirea noastră din vis ar trebui să fie un motiv de bucurie. Aşa poate a crezut şi Cioran când a spus „iubesc România cu o ură grea”. Actul lucidităţii acestuia s-a transformat în multe decenii de blamare, demonstrând că „mioriticul” este o structură definitivă a sângelui nostru.

Lazăr Popescu, în luciditatea sa, procedează la fel ca şi Cioran. Luciditatea este, de fapt, o medicină şi ar trebui să aibă capacitatea de a vindeca orgoliile istorice. Trăind într-un spaţiu care l-a dat pe Brâncuşi, Lazăr crede că acesta nu este reprezentativ pentru „localul” de aici, el fiind întruparea universalului printr-o contra-zicere a localului. Nu ştiu dacă am puterea sufletească să-i dau dreptate. Eu am trăit prea mult în afara Gorjului fizic mereu cu nostalgia acestuia. Pe de altă parte, Gorjul a fost mereu inconştient, dar şi România a fost mereu inconştientă şi nu ar strica o lecţie adevărată de luciditate. Reacţia la o astfel de lecţie am văzut-o, aşa cum am mai spus, în cazul lui Cioran. Cred că aici concurenţa dintre nativ şi cultură a fost mereu în favoarea nativului. Noi avem instincte pe care nu le putem stăpâni cultural. Nu cred însă nici într-un Occident absolut cultural, pentru că narcisismul actual al acestuia este tot o trăire la nivel instinctual.

O carte care a început în comunismul retardat (1988) şi care se termină într-un „capitalism sălbatic” (2004)! Sunt două feţe ale răului social. A făcut scriitorul, printre altele, şi un exerciţiu politic. De aici poate îi vine o parte din tristeţe, pentru că politica este otrava care a ros România din temelii. Se dovedeşte domnul Lazăr a fi un fin portretist. Ideile lui pot fi un început pentru orice fel de scriere. Ele nu sunt sentenţe, nici lamentări, ci, pur şi simplu, acte de luciditate. Ar putea fi şi o experienţă a suspendării în care ne aflăm noi, românii, de atâtea veacuri, scriitorul fiind el însuşi trăitor în acest purgatoriu. Şi conştienţa lui este cea a unui Ianus bifrons, acel neasemuit zeu al uşii. Luciditatea lui de a privi şansa pe care am avut-o şi restul care ne-a mai rămas!

Sentimentul pe care l-am avut citind Şansa şi restul a fost cel al unei călătorii cu trenul. Am ţinut geamul deschis pentru a vedea mai îndeaproape câteva idei şi am tresărit de fiecare dată când am întâlnit ideea de umanism, de poezie, de filosofie, de viaţă. Se desfăşurau pe câmp macii roşii, zdrobiţi de infinitul liniilor de cale ferată. O constatare fără replică pune capăt tuturor ideilor: „Primăvara, aproape, Doamne, aşa de aproape! Şi omul din ce în ce mai departe de om. Eroii Revoluţiei Române se sinucid pe rând. Ţara mea nu-şi mai regăseşte locul în neorânduiala roşie care a invadat-o într-un alt fel”. Un astfel de registru tragic nu te poate duce decât la o „Amară luciditate în ceasuri cărunte”. Cuvintele cântăresc la fel de greu cât viaţa care se destramă în fluturi coloraţi de hârtie.