| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
La linguricăde Ion LĂCUSTĂ(Fragment din romanul Replace all) Ar fi vrut să nu se enerveze, deși simțea cum ziua îi era pe stricate. Avea s-o repeadă după-masă pe Magda. Încă un motiv ca profesoara să-i scoată ochii că s-a răcit. Ce-i drept se cam săturase de fițele ei. Nebună, fricoasă și pe de-asupra foc de geloasă. Mai făcuse și scena aia penibilă din garsoniera croitoresei. S-o omoare și nu alta pe amărâta aia. Să-l creadă în stare că trăia cu o croitoreasă... Se juca nervos cu firul telefonului. Îl răsucea, trăgea de mațul cauciucat, de parcă ar fi vrut să-l scoată din priză. Era cazul s-o termine cu Magda. Și totuși... Îi era parcă milă s-o lase așa, cu un șut de despărțire, cum o termina cu altele. Magda, simțea, îl iubea de-adevăratelea. Cum parcă nu-l iubise nici o alta. Nu putea pricepe ce o apucase să se îndrăgostească tocmai de el. O nenorocise profesorașul ăla de fugise la mama dracului. De milă o tot lălăia cu ea. Dar până când s-o tot țină cu poezie și remontare de moral?! „La anii și experiența mea, ce fantezie de amor să mai am...“ Zâmbi înduioșat, văzându-se cum alaltăieri venise la Magda cu un buchet de gladiole. Noroc că Macatist, șoferul, nu comenta. Totuși... Intraseră pe fază și cei de sus, tov. colonel Ghiță, mai ales. Simțea că-i pusese pe urmă pe cineva, dar încă nu reuși se să afle cine-i. ‘O fi din ăștia noiA, gemu scârbit. „Are facultate și-i pune să stea să raporteze cu cine mă regulez!“ Ultima dată, în povestea cu inginera de la S.T.C.L., umbra avusese bunul simț și-l prevenise. „Tov. Goncea, am sarcina să vă filez. A ajuns la șefu problema cu toar’șa Lelia și n-am ce face. Se știe. Eu stau și vă aștept pe colț la Afinului zece, lângă Direcția Sanitară. Intrați în obiectiv la șaișpe treizeci și aveți o oră la dispoziție. Mai mult nu pot, zău, credeți-mă.“ S-a rezolvat atunci, fără probleme. „Încă treiBpatru file la dosar“, zâmbi, scoțându-și cutiuța cu „Urso“. De câte ori avea nervi, doctorul Wintris îi recomandase „Urso“. Decongestionează bila. Apăsă nervos pe butonul interfonului. De cealaltă parte a ușii, sergentul Pungă luă poziția reglementar|. „Da toa’ maior. ’Nțeles. Numă că toa’... taica părinte s-a dus la vece. Ăialalți? A plecat. A mai rămas tov. inginer. Da a plecat și dânsul pân’ la telefoane. \'Cea că sună la țară să contramandeze înmormântarea. Zău că așa zicea. ’Cea că v-ați bătut joc de memoria răposatului“. Trânti receptorul. Îi venea să arunce cu scrumiera în ușă. Sau în fereastră, să spargă ceva. Pufni furios. „Memorie! Ce ți-e și cu ăștia. Bandiți până și la nepoți. Tineret crescut de noi, școală de la noi, vacanțe de la noi, slujbă de la noi, viață tihnită că le purtăm noi de grijă și ei se-mpiedică când e la o adică în niŐte oase. Năzos și ăsta ca profesorașu ăla de mi-a scăpat de su– nas. Pentru el mă prelucrează la beleală la toate instruirile. Și doar aranjasem totul cu nenorocitu. Ce tineret am mai crescut și noi! Cu idealismele astea a lor...“ Câteva ciocănituri ușoare în ușă. Îl lăsă pe celălalt să mai bată de câteva ori, să simtă că deranjează, apoi mormăi răstit: – Intră. Părintele Macovei se strecură anevoie, încovoiat, umilincios, printre ușile capitonate. Poala anteriului se agățase de o țintă și preotul o smunci ferit. Se opri în dreptul măsuței cu câțiva trandafiri aproape veștejiți. Goncea se ridică. Veni spre el și-l privi nedumerit. Părintele, înalt, gârbovit, cu barba colilie, își rezemă de colțul măsuței servieta gălbuie, burdușită, legată cu o curea maronie. – Nu vrea, dom\'maior. Am încercat să-i explic și eu că nu-i cazul să fie așa de habotnic, când e vorba de un gest atât de frumos din partea partidului și a conducătorului, domnul secretar general. Am dat să-l lămuresc, așa cum ați indicat, și cum credeam și eu că e creștinește corect să procedăm în consecință având în vedere situația neprevăzută creată. Adică i-am spus, creștinește, fiule le punem în raclă și nimeni nu le mai vede. Ce tot o mai prelucrăm, chiar i-am zis așa, mai popular, că mă enervasem și eu, ce atâta opoziție, că, la urma urmelor, tot oase de creștin sunt. Tot de la suferință vine. Cum ați indicat și dumneavoastră. – Și ce vrea dom’le de-o ține friptă așa? – Zice că lipsește tija. Domnul... unchiul lui, zicea că avea o tijă în umărul drept. Îl bătuse opoziția în treijdoi, când a fost cu furtul urnelor, a scris și la gazete atunci, au vrut să-l martirizeze taman de p\'atunci, eroul democrației, da s-au liniștit dacă au pierdut, eram la seminar atunci, ultimul an, da’ urmăream și eu cum mergea vremea, încotro se apleacă democrația... Și mai zicea că nu se vede nici măcar gaura. – Ce tijă, popo! Ce găurică și ce tijă? De tijă ne arde nouă la momentul ăsta istoric, când secretarul general al partidului face dreptate? Nu vă dați seama cum deranjați problema? O fi putrezit, dracului și gaura aia, cu tot cu balamaua ei de tijă. Pământul oxidează totul. Halește totul. E flămând pământul, părinte. Să-ți spun eu părinte cum e cu țărâna?! Doar le cânți matale la toți chestia asta. – Nu vorbiți cu păcat, dom’ maior. E datoria familiei să... – Ce datorie, bre, ce datorie? Are toate oasele? Are dinții? A avut și păr? Ce mai vrea? Să zică mersi că a venit dispoziția asta să-i reînhumăm, că altfel nici dr...cine mai știa de ei. Putrezeau acolo, neștiuți de nimeni. Ce mare scofală o tijă, o gaură, un nit, ce-o fi fost tehnica sanitară pă vremea burgheziei. De rămânea acolo, su– coasta de la Chelitura și-n ceasu de acu\', era mai bine? Cum de n-or fi înțelegând că, gata, am făcut pace, să și-i ia și să și-i plângă acolo, unde zice că a fost eroi și martiri. Și i-l dăm cu inventar, nu că mi-a venit mie la inspirație să pun nu Őtiu ce ciolane la pachet. E espertate, popo, nu e de la morgă, luate la nimereală. – Nu-i creștinește, totuși, dacă stăm să ne gândim, murmură părintele. Strămoșii tot strămoși rămân, la urma urmelor, orice ar fi făcut la viața lor. De-asta este mila și iertarea Domnului. – Nu mă lua la sentimente, popo. Că sunt la datorie. Nu ține. Așa le-am primit, așa le dau. Scrie pe săculeț numele lu unchi-su? Scrie! Să semneze de primire și mă descarc și eu. Și plecați și voi să-i faceți pogrijania. Așteaptă ăia la țară. Le-ngheață coliva ălora la cimitir aŐteptându-l. – Nu pot, dom Goncea. Nu pot, crede-mă. Dacă refuză, nu pot să-l conving să ia pe un altul. Sunt oseminte, doar, nu... E vorba de un om, suflet drept chemat la Domnul. Nu-i creștinește să... Goncea se așeză la biroul lui. Îi făcu semn preotului să se așeze și el pe scaunul din față. – Ascultă părinte, să luăm altfel treaba. Să-ți explic eu cum e și cu creștineștele ăsta a matale cu care mă prelucrezi, de parcă eu aș fi pocăit sau de-ai lu’ Mahomet. Sunt și eu creștin, m-am cununat legal, la mănăstire, a venit personal Prea Sfântul și mi-a pus chirostriile, partidul a știut, s-a dat aprobare, nu gândi că s-a făcut o cununie ilegală, mănânc și eu anaforă și beau aghiazmă, așa că cunosc sentimentele astea cu care vii acu’. Da’ povestea cu Eroul Necunoscut o știi, dacă e să te între– și eu? De la istorie adevărată, nu de la misticisme să pornim discuția. Ai auzit de Eroul Necunoscut? – Eroul de la Mărășești, cum să nu, îngână preotul. Eram elev în primul an la seminar când a trecut trenul prin gară la Buzău. Am ieșit cu școala și am cântat. Era fanfară, armată, popor peste popor. Noi stăteam aliniați, pe trei rânduri, chiar în capul peronului, cum vii dinspre Râmnicu Sărat. În capu ălalat era normalistele. A fost și Prea SfinÛitul. – Păi, vezi? Deci a trecut eroul prin gară. Cu trenul. Cu armata. Cu fanfara. Cu defilarea. Toată chestiunea organizată ca la paradă, cu autoritățile și biserica, cum era la burgheji. S-o fi și filmat, că aveau și tehnică. Da știa careva cine-i în sicriu? L-a văzut careva la ochi pă eroul ăsta de trecu? – Era necunoscut, dom\'le. – Păi, vezi? Ce spuneam! Da de unde știu io că ăla din ambalaj era erou? Poate nu știi că când a fost să se pornească toată ceremonia l-a ales la nimereală din porcoiul de oase sau ce-o fi fost acolo. Mi-a spus bunicu, că a fost chiar în compania de onoare la Mausoleu când a zis puștiu ăla „Ăsta-i tata“. Sanchi, tată. Vrajă și propagandă de-a burgheziei. Specialiști la prosteala și derutarea poporului, ce să zic! – Era un simbol, dom\' maior. De-aia i-a Ői spus necunoscut. – Întrebarea-i, a fost sau nu erou? Pă bune. Dacă l-a împușcat la nimereală? Dacă el tocmai vroia să defecheze la inamic? Știi că cât era ei de eroi, da și mai trecea șanțul la nemți? Crezi că nu mi-a povestit bunicu? Trecea dincolo și p’ormă venea și vorbea la megafoane de propagandă să vină și alții, că războiul e pierdut, că nemții le dă mâncare, cafea, ciocolată, unt. Propagandă și la nemți, altfel nu se putea. – Nu vorbiți în deșert, dom Goncea. Era ceva înălțător, nepomenitor de răscolitor, doar de slavă și de biruință. Simbolul neamului nostru mult încercat. Doar am fost în gară, am văzut cu ochii mei. Știi cum plângeau toți, și civili și autorități? Și cânta și muzica militară. Cum să fie la nimereală... – Am zis io altfel? Așa e și acuma. Avem aici oasele unui bandit. Partidul, personal tovarășu\', s-a îndurat de i-a trimis... Ce s-a mai găsit, i-a adunat frumos, cu respect creștinesc, strămoșesc, chiar dacă noi combatem misticismul. Adică se-ntoarce în săculețe la casele lor, Și vine ăsta și spune că nu-i unchi-su. Da cine-i, popo? Cine să fie? Că tata nu poate fi. El n-a făcut politică. Nici bunicu. Nici tata lu bunicu, că el a luptat la șap’șapte. Era s-o mierlească când să suie la Grivița. Ca-n Pene și Curcanu. Nu-i tot de-a lor și ăsta de i-l dau acu? – Dacă n-are tija, șopti părintele Macovei. – Parcă l-a controlat careva de avea tijă? Scrie la dosar că avea tijă la el când l-a săltat? Există vreun document de predare-primire în care să zică ceva de tija asta de care se agață acu’ inginerul ăsta? Nu scrie. N-avea, popo, semnalimente de tijă, manivelă, bujie sau ce dracu mai vrea ăsta să-i dăm acu’. N-avea, nu scrie. Nici p-afară, nici pă dinăuntru. Așa că el e. Luați-l și plecați, că se face acuși seară. Îngheață și tămâia, rebegește și degeră lumea acolo, la cimitir, bea de supărare și așteptare, se pilește și se pune pă înjurat autoritățile. Mai am și io p-ormă și alte treburi, sarcini, n-o să stau doar cu sacii ăștia cu oase. Mai am cinci. Dacă toți o să-mi facă chermezuri de-astea, unde-o să ajung? Nu mă bagă-n balamuc la nervii mei? Și mă seacă la lingurică problema! Ochiul vișiniu de la interfon clipi de câteva ori. Goncea apăsă pe butonaș. Se-auzi, gâjâit|, vocea sergentului. – Să trăiți. S-a ’ntors tov. inginer Nisip. – Zi-i să intre. Inginerul intră cu o față obosită, plictisită. Învins. Goncea îi făcu semn să se așeze pe celălalt scaun, din fața părintelui. Îl studie preț de câteva clipe. Îl năpădea furia numai cât îi vedea figura colțoasă, fața nebărbierită, umbra de tristețe din ochii obosiți. „Le vrea binele și ei face nazuri“, pufni Goncea. „De-ar fi măcar vorba de avere, să fi avut dinți de aur, placă de-aia de inox în cap, sau mai știu eu ce, dar așa, o tijă. Le-aduc de la mecanică câte tije vor.“ Încercă să zâmbească. – Ei, cum stăm, tov. inginer? V-ați mai gândit, ați analizat? Ați prelucrat cazul și cu familia? Că noi, ați văzut, la dispoziția matale, cu tot ce avem și noi, nici o problemă din partea mea. Nisip își frământă mâinile, nehotărât. – Nu putem să-l luăm, totuși, tov. maior. Am vorbit din nou acasă. Nu putem face aŐa ceva. Ar fi păcat prea mare. Memoria, totuși... – Păcat de cine? țipă dintr-o dată Goncea. Păcat de niște oase? Păcat de-un pumn de ciolane? Așa judeci dom\'le bunăvoința noastră? Păcat zici?! I-auzi părințele, cine zice de păcat. Da ce-a făcut unchiu, ăla de stă acu în săculeț și așteaptă cum... Aud? Cum se cheamă tov. inginer, cu disciplina ta de om nou, cum crezi că se cheamă poziția pă care s-a situat unchiul pă care partidul ți-l dă să-l duci acolo unde îi este locul? Nisip ridică din umeri, privind nedumerit fața maiorului. Goncea se înroșise. Căscase gura trăgând puternic aer. – Nu vă enervați, încercă să zâmbească vinovat inginerul. Mai putem aștepta. Cum am stat atâția ani fără unchiul, mai putem aștepta, până-l găsesc. Zău, nu vă enervați. – Ce să găsească dom\'le. Nu ți-am spus? Gata! Lichidarea! S-a terminat cu groapa. S-a-nchis. Am nivelit-o, am semănat gazon. Panseluțe, ochiu boului, busuioc și tămâie, tot ce vrei. Tricolorul. Pionierii. Au mai rămas ăștia șase. Nu-ți place ăsta? Nici o problemă! Du-te dincolo, la oficiu, și ia alt săculeț, care-ți place. P-alese, cât mai avem. Părintele Macovei făcu speriat semnul crucii. Inginerul își plecă ochii îngrozit. Își frământa nehotărât căciula albă, flocoasă. – N-ați înțeles mesajul, tâlcul gestului nostru, oftă dintr-o dată îmblânzit Goncea. Vrem să uităm, bă. Izbucni în râs. Să uităm. Asta-i indicația. Facem pace. Vă luați morții și vă vedeți de treabă. Partidul v-a iertat. Am lichidat cu trecutul. Altele avem pă agendă. Destindere, deschidere, reconciliere. Luptăm pentru pacea mondială. Toți ascultă de noi. Ne cheamă și ne-ntreabă. Nu vedeți, stăm în trăsură cu regina Angliei? Ca Carol al doilea. Ce știți voi cum se discută acu... Studiați documentele, că e destule, nu puteți spune că nu aveți de unde. Da’ dacă nu studiați... Inginerul privi spre părintele Macovei. Acesta, la rându-i, îl cerceta pe Goncea nedumerit, lung, întrebător de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată. – Hai, ce mai stați, îi îndemnă maiorul. Mergeți dincolo. Mai e cinci săculeți. Sigilați toți. Necunoscuți. N-are nume, n-are date de identitate. Luați-l care vă place și gata. Da’ dacă nu-l vreți pă ăsta pierdeți, să știți. Ce v-am dat io să știți că era cel mai întreg. Garnitura complectă. Alții întregi nu mai avem. Toți ăialalți e cu lipsuri. Unu e și fără cap, îți dai seama, părinte? Cum să mori fără cap?! S-a mai pierdut o piesă, două din inventarul scheletului, nu zic nu, la dezgropare, ori la ambalaj, ori poate așa a fost să rămână, incompleți. Da fără cap... Nisip dădu să spună ceva. Goncea îi făcu semn să tacă. – N-am altă soluție. Luați săculețu’, semnați la eaj, la secretara tov. colonel Ghiță, Ői până diseară îl și îngropați. Plutonierul Bandrabulea, Macatist al meu, vă așteaptă în mașină. Nisip încercă iar să spună ceva. Părintele Macovei îi făcu semn să tacă. Șopti ca pentru sine. – Dumnezeu le vede și le cântărește pe toate. Poate așa-i voia Lui. Se ridică, ajutat de Nisip. Sergentul Pungă apăru pe altă ușă. Goncea îi făcu semn să-i ia pe cei doi. |