IUBIRE ªI LEGE MORALÃ. SUFERINÞELE TÂNÃRULUI WERTHER(II)

Ultimele cuvinte ale lui Werther sunt binecuvântarea adresatã lui Albert, logodnicul lui Lotte. Albert! Fã-þi îngerul fericit! ªi Domnul sã te binecuvânteze! În 21 decembrie, când îi adreseazã cuvintele de mai sus lui Albert, Werther nu mai dispunea de sine. Nu mai era un om liber, ºi nici vesel aºa cum fusese înainte de a face cunoºtinþã cu Lotte. Între 4 mai ºi 21 decembrie Werther evolueazã de la starea unui om liber la starea unuia care nu mai dispune de sine ºi nici de actele sale. Încã din 8 noiembrie el îi scria lui Wilhelm: „dragul meu, sunt pierdut. Poate sã facã din mine ce vrea iar în 14 decembrie admite cã nu mai doreºte nimic ºi nu mai vrea nimic.“ În urmã cu doar patru luni starea sa de spirit era cu totul alta. În 4 mai, când se instaleazã în þinutul Lottei, îi scria lui Wilhelm: „Ce vesel sunt cã am plecat! Ce e ºi inima omului, iubite prietene! Sã te pãrãsesc pe tine, care îmi eºti atât de drag, de care eram nedespãrþit, ºi sã fiu vesel! ªtiu cã ai sã mã ierþi. N-au fost oare toate celelalte legãturi ale mele parcã anume alese de soartã ca sã neliniºteascã o inimã ca a mea?”

Întreg conflictul lui Werther este prefigurat aici, în marginea observaþiei despre inimã. Ce e ºi inima omului, se mirã el, inima care îl desparte de Wilhelm ºi îl poartã acolo unde nici el nu ºtie încã, ºi nici de ce. Inima este cea care îl separã pe Werther de ceea ce ar fi trebuit el sã facã, sã nu-l pãrãseascã pe Wilhelm ºi sã nu ia calea pe care i-o cerea ea. Inima îl opune pe Werther datoriei ºi tot ea, în acest moment de început, este cea care se aratã în câºtig. Werther îºi urmeazã inimã ºi lasã în urmã datoria.

Încet-încet însã lucrurile se schimbã. Harta inimii ºi a datoriei devine alta. Punctele cardinale sunt inversate. „Inima aceasta e acum moartã” – mãrturiseºte Werther.

Sã fie atunci Werther un cadavru viu, o prezenþã care o duce mai departe, în afara inimii sale moarte sau fãrã ea. În tot cazul, Werther este viu, dar cu o inimã moartã. ªi dacã este aºa, cum supravieþuieºte? Evident, printr-o alternare pe harta inimii ºi a datoriei, schimbarea preeminenþei uneia ºi punerea în umbrã a celeilalte. Inima îºi pierde din importanþã ºi trece pe plan secund.

Îndrãgostindu-se de Lotte, Werther îºi urmeazã inima. În acest moment vocea datoriei este mutã. Nu existã motive pentru care datoria   sã cârteascã – în caz cã vocaþia sa este una de perpetuã cârtealã, pentru cã nu existã opoziþie de principiu între cele douã. Abia din clipa în care apariþia lui Albert se anunþã, cercul semnificaþiilor datoriei devine prezent iar agresiunea ei împotriva iubirii de nestãvilit. Avem de-a face cu o revanºã ºi o reconsiderare asimetricã a hãrþii celor douã.

Acutizarea conflictului face imposibilã satisfacþia inimii. Cel puþin satisfacþia realã. Altminteri, Werther este liber sã viseze, sã-ºi închipuie orice, pentru cã în vis ºi închipuire lucrurile pot fi dupã voia inimii, iar inima ºtie cu siguranþã ce vrea. „Aºa cum întorci mâna într-o parte sau în alta, aºa e ºi cu mine. Din când în când viaþa parcã îmi surâde, ah! Numai o clipã!…Când mã pierd astfel în visuri, nu mã pot opri ºi mã gândesc ce-ar fi dacã Albert ar muri. Îmi spun: Atunci tu! atunci ea…” 

Numai cã principiul realitãþii este cu totul altul, iar Albert tocmai despre acest principiu vine sã-i vorbeascã lui Werther. Când, în seara zilei de 12 august, cei doi îºi vorbesc despre pasiune  ºi minte, sau despre pasiune ºi stãvilirea ei, poziþiile sunt fãrã echivoc. Când Albert se pronunþã împotriva pasiunii ºi în favoarea minþii: un om târât de pasiunile  lui îºi pierde mintea ºi trebuie privit ca un om beat, ca un nebun, avem în faþã un vizionar. Tot aºa, ca vizionar, îi rãspunde Werther: O, voi oamenii cuminþi!

Werther nu duce însã pânã la capãt întreaga gamã a posibililor implicaþi în ce-ar fi dacã…El se opreºte la varianta cea mai brutã, la varianta primitivã care pune lucrurile în termeni de existenþã ºi inexistenþã, excluzând o variantã mai plinã de mediateþe în care lucrurile, încetând de a mai inoportuna prin formula existenþei lor, îºi schimbã poziþiile. Pentru cã în lista posibililor prezenþi în ce-ar fi dacã…intrã ºi scoaterea lui Lotte în afara logodnei ºi în recâºtigarea poziþiei sale libere.

Werther nu ia în calcul singura variantã care i-ar fi adus satisfacþie inimii: ce-ar fi dacã logodna ar fi ruptã?

Era însã posibil, în alt plan decât cel al închipuirii moderate, aºa ceva? De ce , în inventarierea posibililor implicaþi în ce-ar fi dacã ideea morþii lui Albert îi pare lui Werther mai plauzibilã decât ideea desfacerii logodnei?

Ipoteza implicatã de varianta implicãrii rupturii pur ºi simplu ar fi dus la ruinarea sufletului frumos. Cum s-ar putea menþine fãptura vie ºi luminoasã, care, oriîncotro îºi îndreaptã privirile, alinã durerile ºi aduce fericire prin retragerea cuvântului dat? ªi ce valoare moralã o putea menþine pe Lotte pe poziþia sufletului frumos atunci când cuvântul este încãlcat iar încãlcarea lui avea valoarea minciunii? Mai poate fi sufletul frumos în condiþiile în care anagajamentul este lipsit de respect, iar minciuna vine sã facã ordine?

De aceea, Werther nu ia nici o clipã în calcul un astfel de posibil. Ceea ce i se înfãþiºeazã lui ca posibil nu vine în atingere cu sufletul frumos. Ceea ce se menþine fix este ce o pãstreazã pe Lotte departe de orice lezare a sufletului în calitatea frumuseþii sale. Lotte trebuie sã rãmânã sufletul frumos cu orice preþ, iar ceea ce se întâmplã mai departe, moartea lui Werther, este preþul plãtit pentru pãstrarea intactã a valorii frumuseþii sufleteºti.

De astã datã conflictul ia forma exactã a opoziþiei dintre satisfacþia inimii – care o dorea pe Lotte în afara oricãror considerente – ºi exigenþa sufletului frumos – care o dorea condiþionat, ca suflet frumos.

Lamento-ul lui Werther : propria-mi inimã, sãrmana, care e mai bolnavã decât mulþi din cei ce zac pe patul de suferinþã face loc conºtiinþei sale care se aratã mai presus de inimã ºi poate chiar de suflet, indiferent de calitatea acestuia ºi de investirea lui esteticã.

Prin urmare ce sacrificã aici Werther ºi ce salveazã? Ce rãmîne în urma deciziei sale: satisfacþia inimii sau calea sufletului frumos?

Werther o pierde pe Lotte pentru inimã ºi o câºtigã de partea sufletului frumos, ca suflet frumos adicã. Lotte rãmâne ca suflet frumos, dar Werther o pierde.

Cauza tipului de derulare ºi de încheiere a relaþiei dintre Werther ºi Lotte este menþinerea în angajament, respectul cuvântului dat. Ce este în fond logodna decât angajamentul asumat, mutatis-mutandis, contract social încheiat între doi, cu asistenþã socialã?

Lãrgind contextul istoric, finalul secolului al XVIII-lea –când apare lucrarea lui Goethe - era încununarea unei epoci în care ideea contractului social era definitiv fixatã în lucrarea lui Jean - Jacques Rousseau, Contractul social. Cu preludii în Thomas Hobbes ºi John Locke, ideea contractului social este opþiunea europeanã pentru scenariul socializãrii istorice.

Evident, Goethe nu vorbeºte nicãieri despre Contractul social ºi nici despre o eventualã preferinþã a sa pentru lucrarea lui Rousseau. Dimpotrivã, vorbind despre Suferinþele tânãrului Werther el nu ascunde datoria pe care o are pentru autorul Contractului social. Numai cã datoria lui nu se orienteazã cãtre Contractul social. Ceea ce vizeazã Goethe nu este o lucrare teoreticã, Contractul social sau oricare alta. Este vorba despre Noua Heloisã – romanul epistolar al lui Rousseau.

Contractul social nu este, în esenþa sa, o înþelegere moralã. El nu antreneazã, în varianta desfacerii sale, o trãsãturã moralã. La Rousseau, dar la fel de bine ºi la Hobbes ºi Locke, contractul social nu este indestructibil, semnatarii sãi nu ºi-au luat angajamentul menþinerii sale dincolo de orice. Existã situaþii în care contractul poate fi desfãcut ºi renegociat. Prin renegocierea contractului istoria se miºcã, se schimbã, este posibil progresul. Abia menþinerea irevocabilã în respectul pentru un contract cu valabilitate anistoricã aruncã societãþile în dogmatism ºi înapoiere.

La scarã individualã, contractul dintre doi indivizi, fie ºi în forma privatã a logodnei, nu reproduce contractul social la scarã istoricã. Diferenþa dintre cele douã, dincolo de particularitatea fiecãreia dintre pãrþi, este stabilitã de ordinea moralã care le priveºte. Contractul social nu implicã nici o dimensiune moralã, este indiferent cu privire la moralã, þinta sa este dincolo de binele ºi rãul moral, este, adicã, binele ºi rãul social. La scarã individualã contractul dintre indivizi, dintre bãrbat ºi femeie, este strict moral. Ruperea lui este imoralã, iar consecinþa imediatã este ºtergerea credibilitãþii celor doi. Un alt contract dintre bãrbat ºi femeie va purta cu sine germenele îndoielii: cine a minþit, va minþi, cine a înºelat, va înºela ºi cine a încãlcat contractul îl va încãlca.

Totul cu un singur scop: salvarea sufletului frumos, adicã a sufletului care transpune în termeni de esteticã moralitatea ºi comportamentul moral. Ce-ar fi însemnat pentru un astfel de suflet, ruperea logodnei, retragerea cuvântului dat, postura unei Lotte care nu mai strãbate drumul pânã capãt ºi,  din diverse motive, abandoneazã? O Lotte demisionarã nu este de conceput!

Werther nu o poate concepe pe Lotte dincolo de harta sufletului frumos. ªi pentru cã nu o poate concepe altfel, el renunþã. Forma renunþãrii sale este sinuciderea.

Werther se sinucide din respect absolut pentru legea moralã ºi pãstrarea intactã a sufletului frumos. Astfel el o ºi pierde pe Lotte dar o ºi pãstreazã. Pentru cã el nu se îndrãgosteºte efectiv de o Lotte carnalã, de o Lotte ca simplã prezenþã imediatã, palpabilã ºi adevãratã în carne ºi oase doar. Lotte este adevãratã pentru Werther ca imagine a lui, ca expresie a sufletului frumos cãruia el îi aducea ofranda dragostei sale. Se poate spune, în acest sens, cã Werther se îndrãgosteºte de propria sa închipuire, de construcþia imaginaþiei sale. Lotte de care se îndrãgosteºte Werther este un produs fabricat în atelierele proprii dupã o reþetã a tehnologiei vremii.

a) De-a lungul corespondenþei sale, Werther vorbeºte adesea despre destin. Îl invocã frecvent, ºi prin el se explicã. Totuºi, felul în care o cunoaºte pe Lotte, însuºi felul în care ajunge aici pare, mai degrabã de ordinul contingentului decât al destinului. Sau, dacã este vorba despre un destin, acesta pare mai degrabã sã se adreseze inimii, ºi inima sã ºi-o subordoneze, nu facultatea conºtientã sau voinþa. Contingentã pare sã fie regiunea  în care Werther vine sã se destindã- în lunga lui vorbãrie nu se fac auzite motivele pentru care a preferat regiunea de faþã alteia ºi nici motivele ºederii sale - contingentã este cunoºtinþa lui Lotte (înainte sã facã cunoºtinþa Lottei, Werther îi cunoaºte tatãl). Cele douã contingenþe se însumeazã însã ºi îl conduc pe Werther pe calea destinului. Pentru cã, odatã cunoscând-o pe Lotte, Werther nu mai dispune de sine. Zarurile sunt aruncate  ºi calea de întoarcere ºtearsã. El nu a lãsat de-a lungul cãii resturi care sã-i facã posibilã   retragerea. Dimpotrivã, nici o retragere nu a fost gânditã, strategia lui Werther s-a construit pe o singurã dimensiune: înaintarea. Este adevãrat, în strategia preventivã înaintarea este secondatã de retragere. Ambele pot rãtãci. Retragerea, în absenþa unei direcþii care sã orienteze, poate fi mai degrabã obscurã, reperele i se pot ºterge, rãtãcirea poate fi la tot pasul. Însã râmâne posibilitatea ei, ºansa supravieþuirii.

Werther este un prizonier al destinului tocmai pentru cã strategia sa este unidemensionalã, aºa cum unidimensional este destinul însuºi. Nu existã destin construit pe douã sau mai multe valori. Logica univocã din care se construieºte calea destinului este bazatã pe o valoare singularã, iar variatele cãi care ar putea construi imaginea unei diversitãþi este fãcutã sã ducã pânã la urmã într-un singur punct. Valoarea ultimã a destinului este atingerea unui punct din care toate celelalte sã fie excluse.

Destinul lui Werther îºi intrã în drepturi din momentul în care sesizeazã cum calea sa de întoarcere a fost ºtearsã. Cu braþele deschise stãteam pe marginea  abisului ºi respiram mireasma din adâncuri. El pare sã nu mai aibã altceva de fãcut decât sã urmãreascã neputincios miºcãri care nu-i mai aparþin: Vai, ºi n-am putut sã ridic piciorul ºi sã pun capãt tuturor chinurilor!… Iar miºcãrile devin din ce în ce mai feroce.

Destin este un mod provizoriu de a vorbi al lui Goethe. În Suferinþele tânãrului Werther este prezent peste tot. El este o obsesie hermeneuticã a personajului astfel încât simpla lui invocare, atât de frecventã! - pune lucrurile în ordine.

Dincolo de valoarea poeticã existã însã ºi o valoare epistemologicã a destinului. Existã variaþii ºi modificãri ale ideii în funcþie de cerinþele temei, dar ºi în funcþie de mutaþiile pe care concepþia lui Goethe le înregistreazã în timp.