Mai mult decât destinul, noul termen are ceva din aerul fatalitãþii. Patru substanþe, unite pânã acum douã câte douã, fiind puse în contact, pãrãsesc legãtura lor veche ºi se unesc în chip nou. În aceastã abandonare ºi apucare, în aceastã fugã ºi cãutare credem a vedea cu adevãrat o determinaþie superioarã; atribuim unor astfel de substanþe un fel de violenþã ºi de alegere ºi considerãm expresia ºtiinþificã de afinitãþi elective pe deplin justificatã.

Ce leagã însã destinul ºi afinitãþile de una ºi aceeaºi raþiune este obiectul pe care se aplicã.

Vorbind despre destin ºi despre afinitãþi, Goethe vorbeºte exclusiv

despre iubire. Este ca ºi cum destinul ºi afinitãþile nu ºi-ar avea valabilitate decât aici, operativitatea lor limitându-se la psihologie. Destinul priveºte doar iubirea, iar despre iubire nu se poate vorbi decât în termeni de destin.

Prin urmare, iubirea pare sã fie, la Goethe, de ordinul fatalitãþii - este concluzia celor mai importante romane ale lui Goethe.

Destinul abstractizeazã iubirea lui Werther în sensul cã o conduce acolo unde voinþa sa este inoperantã. Ce i se întâmplã lui este dincolo de voinþa sa, este calea pe care se vede constrâns sã înainteze dincolo de libertate ºi inimã.

Paradigma din care transpare cum personajul goethean: Werther, Eduard ºi chiar Faust, este captiv între douã direcþii care se cer ascultate are o formã poeticã în Regele ielelor.

Adânc în noapte, strãbãtând întunericul, proptit în ºa, goneºte tatã ºi fiu. Doar fiul aude voci acolo unde pentru tatã nu sunt decât neguri ce-n vânt se desfac. Dar regele ielelor continuã sã-i vorbeascã fiului, dincolo de contestaþia tatãlui: O, dragã bãiete, cu mine nu vii?…Urechea tatãlui rãmâne pe mai departe surdã, iar mãrturisirea fiului este lipsitã de ascultare. Încurajarea: Te-alinã, copile, ascultã-mi cuvântul, / prin frunze uscate doar freamãtã vântul! este inutilã.

Nu existã personaj care sã-l intereseze pe Goethe în maniera simplã a lipsei de dualitate. Abia dualitatea, contradicþia ºi dificultatea rãmânerii în ea, dã tensiunea care sã creeze personaje. Werther aude douã voci. La fel, Eduard, în Afinitãþile elective. De partea sa, Faust, încalcã ordinea umanã, încãrcatã de interdicþii ºi tabu-uri, ºi-l invocã, într-o înþelegere dezavuatã de propriul sãu interes, pe Mefisto.

Vocea inimii ºi vocea datoriei (Werther), vocea tatãlui ºi vocea regelui ielelor (Regele ielelor), vocea pãmântului ºi vocea cerului (Faust) dau harta pe care evolueazã tensiunea din care sunt construite personajele.

Într-un fel, Werther este o victimã a lui Kant, a imperativului categoric: fã în aºa fel încât maxima voinþei tale sã devinã lege universalã! – dar ºi o revoltã ºi o infirmare a lui. El se supune imperativului categoric ºi renunþã la Lotte pentru a nu face din seducþie ºi desfacerea logodnei maximã universalã, dar moare. Imperativul categoric nu implicã însã moartea, nu duce pânã acolo încât sã facã din moarte, adicã din sinuciderea din dragoste lege universalã. Astfel, imperativul categoric este ºi infirmat sau, în tot cazul, el ia forma: unde este moarte biruinþa ta?

Werther nu-ºi dezvãluie nicãieri sursele caracterului ºi ale sensibilitãþii sale dar, cu siguranþã, undeva pe traseu, l-a întâlnit pe Kant. El îl urmeazã pe Kant, pânã la un punct, dincolo de care se desparte. κi asumã învãþãtura lui Kant despre imperativul categoric ºi datoria moralã – piatra din vârful unghiului - , se desparte de Lotte înþelegând sã renunþe, dar o ia pe o altã cale, nerecomandatã de Kant, ºi în care imperativul categoric nu se mai recunoaºte.

Pe undeva el plãteºte preþul a ceea ce Nietzsche avea sã numeascã puþin mai încolo tartufferia bãtrânului Kant. Aidoma lui Tartuffe, imperativul categoric pãtrunde în casa inimii, se bucurã de toatã primirea ºi cãldura oaspetelui ºi, pe nesimþite, începe sã punã stãpânire pe tot, pentru ca, în final, însuºi stãpânul casei –inima- sã fie dat afarã.

Albert, posturã localã a imperativului categoric, începe deratizarea casei, iar pentru primul intrus, Werther, încep operaþiunile de eliminare.

ªi totuºi, Werther nu este un personaj pe placul lui Nietzsche. Nu este un spirit liber care sã facã din viaþã ºi din afirmarea valorilor vieþii mãsura supremã. El un înfrânt, un sclav, în termenii lui Nietzsche.

Cu adevãrat spirit liber, Werther ar fui putut devni în clipa în care s-ar fi eliberat de lanþurile rigorismului moral, iar voinþa sa de putere sã triumfe.

În finalul scrisorii din 9 mai, Werther noteazã: inima, care e totuºi singura mea mândrie, care e singurul izvor al oricãrei forþe, al oricãrei fericiri, al oricãrui necaz. Ah, ceea ce ºtiu poate ºti oricine, dar inima mea e numai a mea!

Întreaga ontologie a lui Werther se reduce la o ontologie a inimii. El nu se recunoaºte în ceea ce face, în ceea ce gândeºte.Gândirea îi apare lui Werther, comunã, nu ºi simþirea.

Cu excepþia unor slabe indicii, aproape cã nu ºtim cu ce se îndeletnicea el, la propriu. Serveºte un timp la curte ca fucþionar ºi birocrat. Nu este însã ceea ce inima sa dorea ºi nici ceea ce lui, în registrul preferinþelor înalte, i-ar fi procurat plãcere. Îi plãcea, cu siguranþã, sã picteze, sã citeascã ºi sã recite. Îi plãcea, de asemenea, sã improvizeze.

Talentul îl aratã mai degrabã ca actor. Rândurile în care se descrie plângând din te miri ce îi deconspirã o largã posibilitate de acomodare ºi empatie.

Werther este ceea ce simte, ceea ce vede ºi ceea ce aude sau, mai bine zis, ceea ce preferã sã simtã, sã vadã ºi sã audã. El pare sã fie mai repede simþire decât altceva. Consimte cu uºurinþã registrului simþirii ºi refuzã alte registre care ar fi putut sã vinã în atingere cu simþirea.

Iubirea lui Werther este simþire, cu eliminarea completã a calculului. La iubirea lui nu participã spiritul, oficiu al unor instanþe strãine. Simþul datoriei, care, în final, îl va îngenunchea, nu este perceput ca venind de la sine. Nu el instanþiazã legea moralã care-i comandã menþinerea lui Lotte pe poziþia sufletului frumos. El interiorizeazã aceste comandamente ºi se supune lor, totuºi ele nu vin de la sine aºa cum vine de la sine iubirea lui.

Ontologia lui Werther stã în inima lui, mai precis în abundenþa simþirii sale.

Numai în mãsura în care simþim un lucru avem voie sã vorbim despre el – se confeseazã Werther. Dar despre ce vorbeºte el? Despre ceea ce simte, pentru cã ce îi depãºeºte simþirea îi este interzis. Werther este ceea ce vorbeºte, adicã vorbeºte despre ceea ce simte, în rest vorbirea sa este mutã. Lumea se reduce la simþire, iar vorbirea este expresia simþirii.

Filiera pe care cele douã personaje au intrat în istorie le aratã incompatibile. Don Juan este produsul legendelor ºi al tradiþiei orale, al unui epos comunitar cãruia îi transfigureazã frustrãrile ºi aºteptãrile, Werther este produsul imaginaþiei de autor.

Prototipul personajului îndrãgostit pe care ambii îl încorporeazã nu-i apropie, nu-i face sã corespundã unuia ºi aceluiaºi tip. Atitudinile diferã, în ciuda direcþiei comune.

Werther se anunþã de la început ca tip moral desãvârºit. Don Juan, invers: ca tip complet imoral. Scrupulele morale îl aduc pe Werther la moarte. Don Juan nu are nici un scrupul moral ºi de aceea reuºeºte sã treacã de tot, sã ajungã la o moarte pe care alþii i-o pregãtesc. Ceea ce-i va cauza lui don Juan moartea nu vine din motive interioare, el nu este bolnav moral ºi nu suferã de pe urma remuºcãrilor. Don Juan se construieºte ºi se aratã în tot ce întreprinde la antipodul lui Werther: un suflet urât.

Insensibil la suferinþele celuilalt sau ale celorlalþi, don Juan îºi urmãreºte propria sa plãcere, iar trãsãtura plãcerii sale este de a fi de ordin relativ, de a fi trecãtoare. Poate, într-o interpretare excesiv condescendentã, don Juan, prin atâtea femei, cautã tocmai permanentizarea plãcerii, statornicia ei.

Pentru don Juan existã un preþ pe care nu el îl achitã. În timp ce Werther se sinucide pentru a nu cauza suferinþã celorlalþi, don Juan împrãºtie moarte ºi suferinþã în jurul lui. Din cauza lui se sinucid alþii, iar prin mintea sa ideea sinuciderii nu trece nici mãcar o clipã.

Unul este spiritul angelic, altul este spiritul diabolic. Retragerea ºi renunþarea comandã la unul, avansarea ºi insistenþa la altul. Instrumentele diferã la cei doi, iar calitatea lor este o distribuþie moralã a caracterelor.

Finalmente, despre don Juan nu se poate spune nici mãcar cã ar fi un estet, pentru cã valorile dupã care îºi selecteazã femeile sunt atât de variate ºi contradictorii încât plãcerea resimþitã devine plãcere de consum ºi nu înalt esteticã.

Dragostea lui don Juan este una de consum, de duratã scurtã, de epuizare ºi prãdare. Nu este dragostea construitã dupã modelul sentimentului pentru naturã, natura nu joacã nici un rol în simþirea lui, fuga ºi strategia fugii este elementul central în organizarea vieþii sale.

Cu fiecare altã femeie, don Juan se elibera ºi de alþii, ºi de sine. Toate femeile sale sunt tot atâtea eliberãri ºi tot atâtea tentative de eliberare. Cu nici una eliberarea nu este completã. Don Juan nu ajunge la capãt, el este victima traseului pe care nu reuºeºte sã-l strãbatã în întregime.

Dar când putea don Juan sã ajungã la capãtul drumului sãu? Evident, când toate femeile ar fi trecut prin patul sãu, dar nici atunci pentru cã, aºa cum se spune în Moliére, ar fi murit cu regretul cã luna nu este locuitã pentru ca ºi acolo sã-ºi continue aventura.

Don Juan trãieºte abstract iubirea pentru cã nu o strãbate pânã la capãt, adicã pânã la capãtul la care satisfacþia sã fie certitudine. Dar ºi iubirea lui Werther este abstractã pentru cã cedeazã în faþa imperativului moral.

Este moartea o soluþie pentru Werther, adicã o soluþie pentru inimã? Îi cerea inima, adicã logica inimii, de care Werther ascultã, moartea? Pânã unde merge logica inimii ºi care îi sunt graniþele? Dar ºi invers: este moartea o cerinþã a legii morale ºi a datoriei? Se rezolvã lucrurile, din punctul de vedere al imperativului moral, prin moarte? Pânã unde merg exigenþele legii morale ºi care îi sunt graniþele?

Cu o sutã ºi ceva de ani în urmã, Pascal descoperise inima ºi logica aferentã ei refuzându-i pe filosofi. Nu de la Dumnezeul filosofilor cerea el iubirea ºi îndurarea, ci de la Dumnezeul lui Avraam, Isaac ºi Iacov.

Pentru Pascal nu exista un dualism în care, pe picior de egalitate, inima sã înfrunte datoria moralã. Ambele fãceau una, adicã ambele urmau calea inimii încât o voce a datoriei morale sã fi ºtearsã. Inima suplinea datoria moralã, iar imperativul categoric nu se fãcea auzit dincolo de vocea inimii.