Un câmp verde intens, cu linia orizontului sus şi cerul de culoarea oţelului. O fotografie din volumul de versuri al poetului şi artistului Viorel Suciu: Insula de fier vechi. Scos în condiţii grafice de excepţie de editura „Brumar” în 2007,volumul este şi un album fotografic, având 10 fotografii din expoziţiile autorului.

Fotografiile sunt în certă şi subtilă consonanţă cu versurile. O câmpie parcă nesfârşită, câţiva arbuşti şi un copac pipernicit. O altă fotografie din volum. În volum dăm de o poezie liniştită, de un farmec discret. O poezie din „familia Petre Stoica”, o poezia simplă, însă o poezie care te bântuie şi-ţi rămâne multă vreme în minte. O poezie a câmpiei, a pustei ce începe în Banat şi se termină departe, în Ungaria: „În spatele casei sunt lacuri / pe care nu le vezi decât dacă ai pană la bicicletă / Eu, oricum, mă simt al câmpiei, / am nostalgia stufului de lângă casă, / a apelor care primăvara îmi inundă grădina, / a împrejurimilor în care poţi face oricând un foc, / a geamurilor pe care le ştergi de aburi / şi poţi privi până departe.”

Volumul ne dezvăluie un poet matur şi o poezie fără stridenţe, însă bine strunită într-o vreme când stridenţele, excesele sunt atent căutate, o poezie cu bătaie lungă ce nu se va perima odată cu moda. Un volum de degustat în ceasurile lungi când mergi cu trenul prin câmpia Banatului.

Cu uşurinţă poetul ne prinde şi pe noi în vraja câmpiei: „Trec prin stepă / cu un nod în gât, / (dezastru de început de decembrie / în afara mea şi în mine). / Văd trestia călcată în picioare / de animalele domnului în retragere; / dincolo de ea sunt case părăginite, / prelungite cu şuviţe de fum, / care, visătoare cum sunt, / doresc să ajungă în cer.”

Nici nu ştiu ce-mi place mai mult : versurile sau fotografiile ce le însoţesc? În versuri se simt imaginile din fotografii fără ca ele să fie pur şi simplu: „imagiste”, mai curând ca tehnică, găsim un minimalism căruia eu i-aş spune „drăgăstos”, o apropiere de natură cu un minim de mijloace pentru că este o apropiere făcută cu dragoste şi când iubeşti nu-ţi trebuie multe cuvinte. Ca şi în fotografii, accentul se pune pe detaliul semnificativ, cel care vorbeşte de la sine: un cal înconjurat de păsări, o parte dintr-o troiţă, o apă cu o creangă arcuită pe suprafaţa ei ca un arc de triumf.

Probabil că poezia câmpiei este şi va rămâne o insulă, în vacarmul actual, dar bucuria mea este că Petre Stoica nu rămâne izolat în Jimbolia, are un demn urmaş în Viorel Suciu.Să nu se creadă că el scrie o doar o poezie a spaţiului natal, temele şi motivele lui sunt mult mai diverse, şi spaţiile mult mai întinse dar, ca într-un decor de teatru, care chiar dacă nu se vede rămâne mereu acolo, în spatele scenei, şi în poezia lui Viorel Suciu, despre orice ar scrie, se simte, în fundal, câmpia, cea care îi dă forţă, cea care îl inspiră.

Închei cu un frumos poem de care m-am îndrăgostit atât de tare că aş fi vrut să-l fi scris eu: „E o dimineaţă limpede,/ în care vezi fără ochelari / Te speli cu apa pârâului, atent, / să
nu-i intre păstrăvi în ochi; / umpli anevoie cu apă / sticla ce miroase încă a prună, / şi stând drept pe o stâncă umedă / îmblânzeşti, din priviri, ţinutul.”

Cred că Viorel Suciu este un poet şi un artist despre care se va mai vorbi; acest volum, Insula de fier vechi, este o reuşită care bucură atât ochiul, cât şi sufletul cititorului.