Termenii analitic şi sintetic au luat o mare amploare odată cu elaborarea teoriei kantiene a cunoaşterii. În schemele originare ale actului de cunoaştere, intelectul procedează într-o dublă manieră: fie prin detalierea datelor epistemologice implicite cuprinse în concept, fie prin sinteza datelor care nu figurează în sistemul congruenţelor primare. În perioada care a urmat elaborării de către Kant a teoriei cunoaşterii prin analitic şi sintetic, cei doi termeni care păreau definitiv fixaţi în arsenalul metodologic şi ontologic al cunoaşterii, au făcut carieră atât în interiorul teoriei cunoaşterii ca atare, cât şi în afara ei prin preluarea de către diverse discipline care, prin natura lor, împărtăşeau compatibilitatea metodologică şi ontologică cu domeniul în care Kant stabilise operativitatea şi eficienţa celor doi termeni.

Pentru ilustrarea întregului dispozitiv de cunoaştere al lexicului binar de aici voi selecta din materialul istoric un subiect cu o dimensiune transversală care să urmărească una şi aceeaşi realitate de-a lungul a trei epoci istorice diferite, unificate de un tip de raportare comună. Subiectul are trei tipuri de prezentare, în funcţie de epocă, trei denumiri lingvistice care conţin una şi aceeaşi raportare. Pe scurt, subiectul este unul şi acelaşi, iar lexicul, în diversitatea lui, este unificat de referinţa identică.

I)Biserica

În epoca ei, pentru spaţiul de cunoaştere cel mai amplu, pentru manifestările cele mai diverse, mai eterogene, pentru laic şi religios, ştiut şi neştiut, biserica este administratorul suprem. În interiorul bisericii ca mod de organizare completă, individul are cea mai înaltă aplicaţie epistemologică. Nu se poate cunoaşte decât în interiorul bisericii pentru că biserica organizează toată fiinţa, toată faţa lumii locuite, pe scurt, „ organiza viaţa, domnea asupra spiritelor, dicta normele moralei, ştiinţei, esteticii şi dreptului, definea binele, adevărul, frumosul şi dreptatea”(Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului , editura Doina,1998, p.126).

Biserica este Casa Domnului, şi pentru că este Casa Domnului nu are cum să nu fie şi Casa Omului în cel mai înalt fel. Ea este pur şi simplu Casa, adică în chip absolut. Totul converge în Casă, adică totul pleacă din ea şi revine la ea. Într-un dicţionar de teologie biblică se poate citi mai cuprinzător: Pentru a trăi, omul are nevoie de un mediu favorabil şi de un adăpost care să-l apere, de o familie şi de o casă, ambele desemnate de cuvântul ebraic bayth ( beth, în cuvintele compuse: Beth-el –casa lui Dumnezeu). Dar Dumnezeu nu se mulţumeşte să-i dea omului o familie naturală şi o locuinţă materială, ci vrea să-l aducă în propria-i casă, nu doar ca slujitor, ci ca fiu. De aceea, după ce a locuit în mijlocul lui Israel în Templu, Dumnezeu l-a trimis pe unicul său Fiu să-i construiască un lăcaş spiritual, făcut din pietre vii şi deschis tuturor oamenilor. (Vocabular de teologie biblică, editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, p.98).

Participarea la biserică este completă. Nu este în joc numai participarea efectivă prin liturghie şi ritual, prin organizarea aparte a acestora încât timpul anului să fie efectiv ocupat. Participarea la biserică este viaţa din afara ei, pentru că biserica nu legiferează doar ce o priveşte strict, cât timp omul intră în biserică şi până iese, deci timpul efectiv petrecut în interiorul ei ca spaţiu fizic. Biserică este de asemenea viaţa din afară, viaţa laică supusă şi controlată de precepte şi porunci, de decalogul restrâns sau de decalogul generalizat. Actele fundamentale, cele care îl privesc pe individ în exterioritatea lui fizică sau în profunzimea spirituală ţin de biserică şi de participarea ei. Naşterea şi moartea, botezul şi împărtăşania finală sunt oficiate de biserică, iar ce este dincolo de acestea, speranţa şi temerea definitivă îi aparţin tot bisericii ca şansă de rezolvare. Întregul lot al fiinţei care este şi al celei care poate fi, al lui aici şi dincolo ţin de biserică. Biserica este atotputernică, atotprezentă şi atotştiutoare. Prerogativele ei sunt de ordinul absolutului.

În epoca următoare, când biserica va intra în disoluţie prin dezvrăjirea lumii, nu prerogativele ei vor intra în discuţie, adică nu ele în ceea ce promit, ci ele ca şansă de rezolvare. Pe scurt, odată cu modernitatea, raportarea omului la absolut nu se va mai juca în cer, în regia lui Dumnezeu ci, pur şi simplu, pe scenă. Astfel, în lume îşi va face intrarea teatrul. Până la el, destinul lui se juca sus, în bunăvoinţa lui Dumnezeu, de acum, el se va juca în participarea generală.

II)Teatrul. Odată cu modernitatea îşi face intrarea în lume o manieră de a trăi definitivul Fiinţei prin participarea comună, generală. Lumea este gândită acum ca un teatru vast în care actori, regizori, public suntem cu toţi, fără deosebire. Trăim, adică jucăm, în egală măsură şi calitatea de actor, şi de regizor, şi de public. Suntem toate deodată,iar viaţa fiecăruia este un teatru complet. Lumea îşi păstrează doar o diferenţă lexicală, pentru că, în esenţă, ea se arată ca teatru: theatrum mundi. Deja Shakespeare vine prea târziu pentru a parafa un fel de a fi care era deja trăit.

Teatrul este ceea ce este deja - lumea care există - iar forma artistică în care se selectează un subiect, o trupă de actori, se construieşte o regie şi se închipuie o scenă, vin prea târziu pentru a pune în ordine ceea ce este. Expresia artistică este secundă în raport cu faptul ontologic.

Totuşi, din faptul artistic al teatrului ceva se repercutează în cunoaşterea lumii. Aşa cum datele schematice ale artei presupun un scenariu, o regie, actori şi public, theatrum mundi are de partea sa ingrediente identice. Întreaga problemă constă în identificarea lor: cine confecţionează pentru teatrul lumii scenariul, cine regia şi cine selectează actorii. Lumea întreagă participă la noua piesă, rolurile sunt distribuite, problema este de corectă distribuire. Lumea devine o piesă proastă dacă regia trece pe seama scenariştilor, scenariul pe seama actorilor, iar actoria pe seama cine ştie cui. Similar, ea poate deveni o piesă bună în cazul bunei adecvări. Este de văzut cum este lumea: teatru bun sau prost. Şi pentru că este vorba despre întreaga lume, cine organizează spectacolul?

Nu există lipsă de trimiteri sau antecedente pentru lumea ca theatrum mundi. O regie a ei a existat mereu. O supraveghere a lumii s-a simţit dintotdeauna. Asistenţa mulţimilor a fost asigurată. Providenţă şi pronie nu au fost cuvinte golite de trimitere teatrală. Regia a fost mereu inspirată, scenariul a fost mereu dus până la capăt, iar actori care să joace în marea piesă nu au falimentat.

Mai mult decât un theatrum mundi care să poarte, mai mult sau mai puţin explicit, marca artei, modernitatea a jucat teatru în marea carte a democraţiei sale. Indiferent de sursa acesteia, de valorile raţiunii şi ştiinţei, ale adevărului şi progresului, modernitatea ca democraţie sau, pur şi simplu, democraţia ca modernitate curentă este impregnată de schema distributivă a teatrului. În esenţa ei, democraţia este - indiferent cum am plasa-o: manieră cotidiană de a fi sau expresie artistică – o structură în care se regăseşte o regie, un scenariu şi actori. Identitatea este atât de evidentă încât efortul identificării fiecăruia nici nu se mai cere. Cu atât mai mult cu cât, prin dinamica ei, democraţia inversează mereu rolurile. Ea este, din acest punct de vedere, suficient de fluidă pentru a evita scleroza de orgoliu a indiferent cărui rol râvnit. În democraţie, regie, scenariu şi rol aparţin, în chipul cel mai egal, tuturor. Nimeni nu este exclus de la arta fabricării regiei, a jucării rolului sau a desfăşurării scenariului. Singura diferenţă: în timp ce scena fiecărui teatru ca artă face mereu loc altei idei, democraţia ca scenă a noului teatru joacă infinit una şi aceeaşi piesă.

Modernitatea se distribuie pe indivizi atomar şi ca urmare a descoperirii sale sociale: lumea este făcută din indivizi, fiecare închis în carapacea propriului său destin, pentru că un destin comun nu există. Cu mult timp în urmă ideea destinului comun a fost abandonată: atunci când Sodoma şi Gomora, odată distruse, Dumnezeu se leagă de a nu mai recurge niciodată la pedepse comune, adică judecăţi generale. De aici înainte, totul va fi individual, iar judecata din urmă are loc tot individual, pentru fiecare în parte. Fiecare va răspunde singur în faţa Domnului.

Aici, în renunţarea lui Dumnezeu la distrugerea în masă şi pedeapsa comună, îşi are originea întregul individualism modern. Prin urmare, înainte ca individualismul modern să se constituie în empirismul englez, în metafizica lui Leibniz sau relativismul american, el este structurat pe o bază religioasă în Vechiul Testament.

Totul se joacă de către indivizi în lumea modernă, iar legea metafizică a individului social este descoperită de către Leibniz în monadologia sa. Totul este monadă- se spune acolo, iar măsura în care monadele comunică este dat de măsura în care comunitatea este ansamblul relaţiilor sociale, cum se va spune ceva mai târziu cu iz ideologic.

Totul rămâne, aşadar, pe seama individului, iar jocul său de teatru va începe, uşor, să se degradeze, să se subţieze în totalitatea funcţiilor sale. Prin punerea întrebării despre competenţă, atât teatrul ca teatru, cât şi lumea ca teatru vor începe să fie suspecte. Nu oricine poate regiza, scrie sau juca. Incompetenţa poate strica jocul de teatru bun, cât şi lumea ca atare. Când, în ordinea lumii, cineva se va găsi plasat în roluri pentru care nu are răspuns şi nici talent, lumea ca teatru va deveni suspectă. În ordinea lumii nu trebuie să joci teatru. Cu alte cuvinte, teatrul devine restrictiv. El trebuie reţinut efectiv în coordonatele artei, pentru că lumea îl refuză. Competenţele teatrului îşi pierd universalitatea, iar păstrarea lor pentru jocurile lumii devine de prost gust.

Individul începe deja să se reprezinte în ceva de altă natură. Acum are nevoie de înfruntare, de luptă şi adversitate, de luptă şi victorie. Iar jocul în care toate acestea să fie prezente în gustul şi plăcerea lor, adică în selecţia convenabilă este sportul, iar între ramurile lui: fotbalul.

Aici, totul este simulare, totul se joacă, se face ca şi cum ar fi adevărat. În timp ce antichitatea abia de-şi permitea să-şi reprezinte fragmente ale adversităţilor sale, istorice sau religioase ( nu există la greci o tensiune compartimentată, clar exprimată, pentru politic, social sau economic, singura tensiune –timid exprimată însă- era de ordin religios în care divinitatea distrugea cu temei sau nu oamenii (vezi tragedia greacă, în totalitate consacrată distrugerii oamenilor de către zei!), pe stadion adversitatea se simulează. Totul este simulare, totul se joacă, se arată înaintea ochilor ca şi cum ar fi real. Vechea funcţie catharctică a tragediei greceşti: de a purifica de patimi prin punerea lor explicită în scenă, se păstrează neschimbat în ce se joacă pe stadion. Toate tensiunile sunt îndepărtate, se simulează. Conform lui Baudrillard, nici nu mai poate fi vorba de real. El s-a topit într-o gamă variată de simulacre ale lui. Iluzia însăşi devine imposibilă: De acelaşi ordin ca imposibilitatea de a regăsi un nivel absolut de real e şi imposibilitatea de a pune în scenă iluzia. Iluzia nu mai e posibilă, pentru că realul nu mai e posibil. ( Jean Baudrillard, Simulacre şi simulare, Idea Design§ Print, 2008, p. 19).

Există o vorbire comună despre ce şi cum trăim: Epoca actuală ar fi , poate, mai curând epoca spaţiului. Suntem în epoca simultanului, a juxtapunerii, aproapelui, şi departelui, alăturatului, a dispersatului.Ne aflăm într-un moment în care lumea se percepe pe sine mai puţin, cred, ca o mare viaţă care s-ar dezvolta în timp, cât ca o reţea ce leagă ce leagă puncte şi îşi urzeşte labirintul. (Michel Foucault, Theatrum Philosophicum, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001, p.251).

1 Instituţiile, ca obiect de epistemologie istorică, presupun o cunoaştere de tip sintetic. În ele nu există dispersie, iar coerenţa intrinsecă este maximă. Relaţiile, în schimb, de orice fel, pot fi determinate pentru cunoaştere în manieră analitică. La ele, dispersia este la limită, iar coerenţa abia de poate fi obţinută pentru reperarea obiectului.

 2 Mai adecvat, poate, din punctul de vedere al faptului de „a fi laolaltă“ al omului modern, decât simbolul stadionului, era sistemul politic modern. Nicăieri în altă parte nu transpare atât de puternic voinţa de a fi şi a se manifesta public. Am optat, totuşi, pentru ideea mai frivolă a manifestării ludice din cauza epistemologiei sintetice care este de găsit în imaginea stadionului. Într-un conţinut limitat, într-un spaţiu fizic de o sută de metri, o comunitate îşi desfăşoară timp de o sută de minute pasiunile comune: dorinţa de luptă şi victorie. Sistemul politic modern reprezintă, în schimb, o reţea dispersată de voinţă, cu o coerenţă rarefiată, ea pretându-se, mai degrabă, unei explorări epistemologice de tip analitic. Cei doi termeni sunt folosiţi aici în chiar ideea reprezentării fizice prime: conţinutul ce poate fi abordat sintetic este adunat într-un spaţiu bine determinat, cu limite strânse, pe când ce poate fi abordat analitic are imaginea pânzei de păianjen.