Înainte ca prostia să intre în malaxorul taxinomiei moderne, ea a beneficiat de o curioasă punere în scenă în cultura greacă. Încrezătoare în eficienţa epistemologică a aşezării subiectului în contrarii, cultura greacă a pus prostia faţă în faţă cu inteligenţa prin intermedierea celor două personaje mitice: Prometeu şi Epimeteu.

Cei doi sunt fraţi şi reprezintă două tipuri, două destine, începând cu semnificţia dată de nume. Aproape că nu mai contează felul în care cei doi vor intra în istorie, cum îşi vor trăi vieţile sau cum vor marca definitiv mitologia greacă. Importanţa lor este dată de nume, pentru că în reperul numelui se va fixa definitiv o normă de a fi pentru inteligenţă şi pentru contrariul ei, prostia.

a)Criteriul calculului şi al gândirii ca reper ante- şi post-factum pentru inteligenţă şi prostie

Trebuie început cu Prometeu pentru că în prefixul numelui său este dată întâietatea. El este la început, iar numele său fixează cea dintâi normă de comportament, şi tot aşa îl reţine şi memoria mitică: drept cel dintâi.

Pro-meteu este cel care, conform etimologiei clasice, gândeşte în cuvântul înainte al lumii, în antreul lucrurilor. Pro-meteu – cel ce gândeşte înainte, dar înainte de ce, faţă de ce? Evident, înainte de a interveni în lume, înainte de acţiune şi faptă. Prometeu este cel ce gândeşte înainte de a acţiona. Cu Prometeu, lucrurile sunt gândite înainte să se petreacă, aşa-zicând, în avansul lor ontologic.

Pro-meteu este cel care rezolvă lucrul devansându-l în raport cu propria realitate. El obţine lucrul înainte de a fi, îi obţine forma, proiectul sau gândul. În această formulă ontologică prin care lucrul individual există înainte de a fi este maniera în care onticul există în sfera proprie a dublei fiinţe. Prin proiect şi gândire, inteligibilitatea lumii face loc condiţionării ontologice dualiste. Este ipostaza demiurgică a lumii, precipitarea şi dorinţa ei primăvăratică de a avea lucrul înainte de a fi, de a-i obţine fiinţa înainte de fiinţă. Gândirea şi proiectul ţin de pre-fiinţă, de maniera în care drumul fiinţei trece prin ante-fiinţă.

Nu este însă suficient, iar marca absenţei prostiei nu stă exclusiv în gândirea în avans. Cel puţin aceasta este învăţătura din fabula lui Creangă, unde femeia care se teme de ce poate să facă drobul de sare, se teme de ceea ce poate fi, adică ea gândeşte în preambulul fiinţei. Adică gândeşte în exces. Pentru că depinde cantitatea de gândire: cât trebuie gândit în avans pentru a obţine echilibrul fiinţei şi succesul realizării? A depăşi o anume cantitate a gândirii, adică a gândi prea mult, este rău. Invers, a gândi insuficient este la fel de rău. Norma este a gândi atât cât trebuie, a gândi în balansul gândirii pentru a obţine echilibrul fiinţei şi al pre-fiinţei. Prostia din familia bărbatului ilustrează tipul de prostie pro-meteică.

Epitaful gândirii prometeice este destinul personajului, trufia maximă a înfruntării zeilor şi a sfidării cerului. Prometeu este pedepsit şi aruncat pe stâncile Caucazului. Fierea ca secreţie a ficatului sfârtecat mereu de vulturul lui Zeus este amărăciunea adusă cu sine de trufie. Este trufia raţiunii care se pune mereu în faţă. De aici, avertismentul perpetuu pentru ce poate aduce cu sine raţiunea ca singură sursă a trufiei. Pentru că trufia nu poate proveni decât din sentimentul că fiinţa propriu-zisă poate fi depăşită, poate fi deţinută în proiect, gândire sau instinct, iar subiectul lor este tocmai cel ce creează fiinţa. Prin trufie, ceea ce este se uzurpă.

Ulterior acţiunii este confirmarea, gândirea postumă, experienţa. Inversarea celor două hibridizează atitudinile până dincolo de limita fluidităţii şi coerenţei ontologice.

Gândind după, Epimeteu pierde şansa uzufructului, adică a beneficiului înţeles ca singura normă de reglaj raţional. Ceea ce se află în preambulul acţiunii: proiectul, instinctul sau reflexul, îi lipsesc lui Epimeteu. Cei doi – Prometeu şi Epimeteu - se găsesc laolaltă prin atitudini diferite faţă de acţiune, fiecare gândind în intervale temporale diferite. Prometeu şi Epimeteu sunt fraţi şi, aşa cum se întâmplă pe harta mitologiei eline, legătura de sânge devine legătură de sens.

Epimeteu este prototipul care-şi defineşte prostia prin gândirea după, adică aflat în faţa lucrurilor el se avântă pe marea derulării lor fără să stea pe gânduri. Or, tocmai întârzierea, pe care o implică acest tip de stat, este cea care îngăduie elaborarea proiectului sau manifestarea instinctului. Revine că prostul este cel care intră în acţiune fără proiect şi fără instinct. A merge în lume, în traficul acţiunii, fără proiect, înseamnă a merge sub nivelul de abordare umană, iar a merge fără instinct, înseamnă a merge sub nivelul de abordare animală.

Astfel, este imposibil de reconstituit o topografie a tipului Epimeteu, fără proiect, adică fără gândire, şi fără instinct.

A gândi după ce acţiunea se închide, face din gândire operaţia lipsită de introspecţie, adică de vederea secundă asupra ei însăşi. Gândirea lipsită de narcisismul originar, care să-i hrănească dubla deschidere asupra lumii şi asupra ei înseşi, devine gândire mutilată, iar măsura ei dată de eficienţă – inoperantă. O gândire care nu rezolvă dezideratul pe care instrumentalizarea sa îl cere are urmare directă în naşterea atitudinii pesimiste.

A gândi după devine act absurd. Atunci când lumea a devenit destin, când fiinţa ei se citeşte în ontologia pe care i-o conferă timpul trecut, orice proiecţie asupra ei, de altă natură decât natura actului hermeneutic, înseamnă prostie. O gândire după este chipul secund al ochiului Meduzei care, căutând fiinţele pietrificării sale întâlneşte o lume deja pietrificată: nu mai este nimic de pietrificat pentru că operaţia este deja executată, astfel încât, într-o astfel de lume, Meduza este mitologia îndoielnică a non-sensului epimeteic.

*

Dacă se ia ca referinţă preferinţa românilor pentru mintea de după, adică post-factum: Dă, Doamne, românului mintea de pe urmă!, atunci suntem, cu siguranţă, o ilustrare a tipului epimeteic. Cu o diferenţă: pentru cei doi, Prometeu şi Epimeteu, a gândi în avans şi a gândi după nu era o preferinţă, un act de opţiune şi deliberare voită. Prometeu şi Epimeteu gândeau în avans şi după prin natură, adică în chip nereflectat. Nu există aici opţiune, argumentaţie sau raţionamente de un tip sau altul. Dar Românul ştie de ce preferă o minte şi o exclude pe alta. Cunoaşte avantajele şi dezavantajele fiecăreia. După ce a cântărit efectele comportamentului în care gândirea în avans a lipsit, el dă curs unei gândiri post-factuale care, de fapt, este contra-factuală. El nu se păstrează – ca atare! – pozitivist, cum ar lăsa să se înţeleagă regretul exprimat în urma curgerii faptelor. Regretul acesta nu este însă îngropat în simpla durere şi nici nu este orientat spre epuizarea onestă a sentimentului. Ceea ce se regretă nu este îndreptat strict spre trecut. Această minte, adică această hartă clară a felului în care au decurs şi au putut să decurgă lucrurile este pentru faptul că putea fi folosită pentru alte viitoare-trecute lucruri. Mai mult, că lucrul însuşi care a prilejuit obţinerea minţii de pe urmă, ar fi putut decurge – dacă această minte era pro-meteică – altfel.

 1 Nietzsche consideră că a combate pesimismul cu armele erudiţiei savante este o mostră a imbecilităţii. La fel este însă şi a încerca să-l susţii altfel decât prin enunţarea lui sau, poate, nici măcar atât, pentru că un pesimism enunţat este deja o concesie făcută logosului şi, prin el, credinţei că se poate opera cu el.

 2 Schopenhauer şi Nietzsche consideră poziţia pesimistă de nedepăşit. Orbirea în faţa adevărului pesimist este, în lectura lor, orbire, iar orbirea este definiţia cea mai bună a prostiei. Dacă lumea nu se dărâmă în chiar clipa de faţă, aşa cum ar trebui, conform datelor de teren culese de către cei doi, este datorită orbirii de care sunt pătrunşi proştii lumii, adică optimiştii ei.