În ediţia de Alba Iulia a Patericului se povesteşte cum între doi bătrâni era mare supărare. Cum s-a întâmplat că unul dintre ei s-a îmbolnăvit şi simţind că o să moară a rugat un frate să meargă la celălalt să-l roage de împăcare. Fratele, cu temere, primeşte fără să ştie cum să facă. S-a petrecut însă atunci un lucru calificat de text ca fiind după iconomia lui Dumnezeu şi anume: după iconomia lui Dumnezeu, unul din fraţi i-a adus lui – fratelui pacificator, n.m. – cinci smochine şi câteva dude. Aici, textul trece fără să amintească despre cum a primit fratele pacificator fructele şi cum a înţeles oportunitatea darului. Se povesteşte mai departe cum din cele cinci smochine şi câteva dude a luat din fiecare şi a dus celuilalt bătrân. Ajuns în pragul chiliei bătrânului, fratele a spus: avvo, acestea le-a adus unul la cutare bătrân ce este bolnav şi întâmpinându-mă acolo mi-a zis: primeşte acestea şi dă-le cutărui bătrân, iar eu le-am adus la tine. (Patericul ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrâni, ediţia de Alba Iulia, 1999, p. 418). Bătrânul, atârnat poate prea mult de întinderea supărării, se miră şi exclamă: acestea mi le-a trimis mie?; răspunsul fratelui este uimitor: A răspuns fratele: da!, adică minţind. Şi lucrurile nu se opresc aici. Ajuns în chilia sa, ia celelalte fructe şi merge la celălalt bătrân. Cuvintele sunt aceleaşi: primeşte acestea părinte, căci ţi le-a trimis cutare bătrân. Adică minte pentru a doua oară. Rezultatul este următorul: ne-am împăcat, spune cel dintâi, slavă lui Dumnezeu!, iar comentariul textului: Şi s-au împăcat bătrânii cu darul lui Dumnezeu şi cu înţelepciunea fratelui, care i-a unit pe ei cu pace, cu trei smochine şi câteva dude şi nu au cunoscut bătrânii ce a făcut fratele.

Misiunea pacifistă a fratelui reuşeşte, în ciuda ingredientelor utilizate. El se foloseşte de intenţia sa bună, de darul trimis de Domnul – cele cinci smochine şi câteva dude ca dar întâmplător al unui frate – dar şi de minciună. Nici unul dintre cei doi bătrâni nu trimite şi nu are de gând să trimită celuilalt un dar, cu atât mai mult cu cât darul fusese el însuşi, după spusele fratelui, primit.

În restul Cuvintelor folositoare ale celor bătrâni care însoţesc ediţia de Alba Iulia a Patericului situaţii de acest fel sunt numeroase. Ele descriu un tip de situaţie care, pe un alt versant, pot primi o cu totul altă înţelegere şi interpretare. Patericul cuprinde însă înţelepciunea izvorâtă din spiritul şi modul de viaţă al Părinţilor Pustiei, înţelepciunea orientată din supunere şi provenită din ascultare. Şi, odată cu acest tip de înţelepciune, fiecare parte din ea, fiecare poruncă, fiecare îndemn şi fiecare temă se reconfigurează. Înţelepciunea din Pateric dă un chip nou lumii. Nici măcar textele sacre nu rămân imune în faţa noului tip de lectură. Astfel, toate vechile teme se înnoiesc, practică o limbă adaptată noii înţelepciuni: adevărul şi minciuna, poruncile numărate până la zece, sfaturile profeţilor, evangheliile, epistolele şi apocalipsa.

*

Din Pateric se coboară spre sursa originară, Evangheliile care, de fapt, mai mult decât altele, susţin toată înţelepciunea sfinţilor bătrâni. Dacă în Pateric pildele se multiplică nesfârşit, pornind de la una şi aceeaşi sursă evanghelică, servind nenumăratelor trebuinţe spirituale ale avve-lor şi ale celor veniţi din nevoinţă şi spre mângâiere, în Evanghelii, pildele şi istoriile se află în univocitatea singulară a textului sacru.

În toate cele patru Evanghelii se povesteşte cum, după prinderea lui Isus, Petru se leapădă de el de trei ori, în trei circumstanţe diferite: în faţa unei slujnice, în faţa unei porţi, în faţa unei mulţimi. De fiecare dată când este recunoscut şi arătat ca unul dintre apropiaţii lui Isus, el neagă: apropiindu-se cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul tău te vădeşte. Atunci el a început a se blestema şi a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. (Evanghelia după Matei, 26/ 73-74).

Petru abjură, iar ultima dată când o face este în faţa unei mulţimi. Este minciuna ultimă, decisivă. Ea nu se mai face în faţa unei femei, a cărei credibilitate putea fi contestată, potrivit tradiţiei iudaice, în faţa unui lucru neînsufleţit: a unei porţi, ci în faţa unei mulţimi care hotăra tot ceea ce i se indusese că ar putea. Iar ceea ce hotăra acum mulţimea era adevărul - adevărul distribuit ei! - cu care testa fidelitatea celorlalţi, iar când Petru înţelege să-şi conteste ucenicia şi Adevărul de care mulţimea nu putea dispune, în faţa căruia făcuse legământ şi cu care vorbise, pe care îl atinsese primindu-i oferta, el o face în numele acestei fidelităţi pe care mulţimea i-o pretindea. Iar la capătul acestei pretenţii a mulţimii, se găsea de această dată moartea sau viaţa. Căci doar atât şi în aceşti parametri înţelege mulţimea să-şi promoveze testul: în termeni care angajau viaţa şi moartea. În faţa testului şi a celor doi termeni radicali, Petru înţelege să mintă: nu îl cunosc pe acest om! – înţelegând că astfel, prin ascultare şi obedienţă, el acceptă norma mulţimii la capătul căreia va trăi, va primi viaţă, ştiind, de acum, că totul va fi validat şi clădit pe minciună.

Nu îl cunosc pe acest om! – este marea minciună, minciuna fundamentală care pune faţă în faţă Adevărul (diferit de cel abstract, de adevărul matematic care stabileşte identitatea şi diferenţa: a=a şi a=a – ca Adevăr viu, în carne şi oase) şi omul. De astă dată, omul nu contestă şi nu minte ocazional, în chip accidental, lipsit de relevanţă, el minte major, decisiv şi etern. În faţa lui nu este operaţia de adunare matematică, de egalitate şi diferenţă, nu este arbitrarul lucrului care lasă libertate de opţiune. În faţa lui se află Adevărul care pur şi simplu este. Nu adevărul care se obţine ca rod al minţii, sumă a extraselor culturale şi operaţiilor matematice. El vede, atinge şi vorbeşte acestui Adevăr, după cum acest Adevăr L-a văzut şi la atins pe el, I-a vorbit. Şi totuşi, el contestă acest adevăr. Aşa se naşte marea minciună, minciuna fundamentală, care nu mai priveşte un lucru sau altul, priveşte Fiinţa în totalitatea ei.