Marea minciună este omologată pentru că ea este rostită cu public, în faţa unui public al cărui rost era acela de a înregistra, iar înregistrarea lui – făcută poate în virtutea naturii sale, dar dincolo de ştiinţa şi intenţiile sale practice – nu era alta decât transmiterea şi servirea ca probă în marele dosar al minciunii. Publicul auzea şi înregistra, şi era mulţumit de ce aude şi de ce înregistrează, dar nu ştia despre ce este vorba. Petru însă ştia!

În acest public, în această mulţime existau atenţi şi indiferenţi, curioşi şi apatici, creduli şi rezervaţi, existau atâtea tipuri care să omologheze publicul, adică martorul involuntar al marii minciuni. Şi Petru ştia!

Erau, aici, dintre cei care ascultau şi prindeau sensul vorbelor, dintre cei care, cu gândul aiurea, nu auzeau decât vorbe dezlânate, silabe şi şuiere amestecate cu suflări de vânt, fără să ştie şi fără să întrebe ce se aude. Şi Petru îi ştia!

Erau dintre cei care – asemenea celor care vor fi şi la următorul, marele proces – cereau moarte fără să înţeleagă prea bine sau chiar deloc ce şi de ce cereau. Erau dintre cei care se agitau şi doreau agitaţie propagând mai departe agitaţie care excită şi care cere deversare şi golire şi epuizare. Şi acest lucru se ştia, şi Petru ştia!

În plus, faţă de toţi aceştia, Petru mai ştia ce înseamnă minciuna sa. Ştia că înseamnă Marea Minciună, lepădarea de Adevăr, dar ştia că înseamnă şi mica, nesfârşita minciună. Minţind astfel, Petru includea în minciuna sa, în mica minciună, toate minciunile posibile, trecute şi viitoare. Minţind în faţa lumii, a mulţimii pestriţe, eterogene şi incoerente, el minţea în toate felurile posibile, recunoscând în această mulţime toate părţile şi componentele, toate cerinţele şi dorinţele lor, relative şi greşite, vinovate şi lipsite de înţeles. Pe toate acestea, Petru le punea deasupra sa, adică deasupra celui care cunoscuse Adevărul şi, implicit, se punea pe sine şi Adevărul, care i se făcuse cunoscut, sub toate acestea. Minciuna lui era dublă şi nesfârşită.

Forma minciunii lui Petru este dată de felul cum, în ea, toate ingredientele pământului vin să se arate şi să-şi exhibe atotputernicia terestră. Petru minte în faţa unei mulţimi care voia să ştie dacă Legea este ascultată şi urmată, dacă ierarhia funcţionează şi Legea se poate baza pe această ierarhie în calitatea ei de distribuitoare a recompenselor şi pedepselor. Minte în faţa unei mulţimi care se interesa de politic, de diviziunile şi subdiviziunile sale, a unei mulţimi care îşi ascundea laşităţile sub marca ordinii tradiţionale a împărăţiei Cezarului, a unei mulţimi care îşi numea laşitatea şi frica în faţa acestui Cezar ca respect în faţa ordinii instaurate de politic. Minte în faţa unei mulţimi care minţea la rândul ei în nenumărate feluri şi din nenumărate motive. Diferenţa dintre Petru şi această mulţime era însă una singură: această mulţime nu cunoscuse Adevărul în carne şi oase. Era, prin urmare, într-o dispunere care putea fi cercetată pentru justificări posibile. Petru minte fără să poată invoca ceea ce mulţimea putea.

Tonul minciunii lui Petru este el însuşi fundamental. Nu îl cunosc pe acest om! – rostit de trei ori, în trei circumstanţe diferite – este ferm, fără ezitare. Niciodată nu s-a rostit o retragere atât de categorică din faţa Adevărului. Nimic, adică nimic din cele pe care Isus i le spusese, nu-l putea face pe Petru să ezite. Dimpotrivă, toate cele rostite de Isus nu mai există, iar în mintea lui Petru nu-şi mai fac loc, nu şi le mai aminteşte nici măcar în subsolul celor care puteau fi. Ele dispar, iar în locul lor se ivesc cele care stăteau în puterea mulţimii furioase. Iar mulţimea putea să-l ucidă pe Petru care, de astă dată, pune mai mult preţ pe viaţa care stătea la îndemâna mulţimii, pentru a putea să i se ofere. Darurile mulţimii sunt cele care contează acum. În rest, nimic!

Petru nu poate fi în mica lui minciună decât petru = piatră, adică ceea ce poate fi doar spart fără să dovedească nimic, pentru că, prin spargere, organicul nu poate să scoată nimic din piatră, piatra nu poate fi materia precursoare viului, din ea nu se poate naşte nimic şi nici piatră pentru înălţarea Adevărului nu poate fi. Petru este cu totul altul decât cel din numirea lui Isus – Piatră pe care Biserica Sa se va înălţa.

*

Istoria sacră este, prin urmare, şi cea care pune în evidenţă minciuna sacră, adică minciuna care separă omul de Adevăr. Celelalte minciuni, restul minciunilor, minciunile generate la scara istoriei schimbă reperele. Odată dispărând Adevărul ca posibilitate a marelui reper, minciunile devin de alt tip. Reperele devin normele umanului, morale, sociale etc. Adică devin norme ale raţiunii, cu fundamentare în durată, în spaţiu, într-un cuvânt, în relativul lumii căzute.

Însăşi posibilitatea de a minţi devine alta. Timpurile care vin în urma timpului sacru nu-l mai au ca reper pe Isus, faţă de care să existe posibilitatea dezicerii, adică a Marii Minciuni. Lipsite de acest reper, timpurile cultivă o minciună pe măsură. Vinovate, vina lor va avea adâncime mică.

Noile timpuri nu Îl cunosc pe Acest om, încât să depună mărturie în favoarea lui. Necunoscându-l, ele nici nu pot minţi major. De ştiut îl ştiu, dar ştiinţa lor este din auzite şi din ascultare, de cunoscut însă, nu l-au cunoscut niciodată. De aceea, posibilitatea iertării lor este nesfârşită, şi mila Domnului faţă de ele tot nesfârşită se promite. Mare este mila Domnului! – abia pentru aceste lumi, pentru aceste timpuri şi vârste – este adevărată. Ele nu L-au cunoscut pe Domnul. Au auzit de El, s-au supus Cuvântului Său şi, mai presus de orice, au crezut. Ele cred fără să cunoască. De aceea, şi iubirea Domnului faţă de ele este nesfârşită.

*

Altceva se mai verifică aici. Adevărul, pe care Petru se fereşte să-l recunoască, cerea, în recunoaşterea pe faţă, jertfa lui Petru, uciderea lui şi moartea. Astfel, Adevărul ar fi fost viu, Adevăr al tuturor. Refuzând să-l recunoască, Petru refuză jertfa în numele Adevărului şi acceptă viaţa în numele minciunii.

Adevărul cere sacrificiu, iar acest sacrificiu este refuzat. Din gestul lui Petru decurge şi faptul că mulţimea care-i cere să se pronunţe, nu are – sau nu mai are! – acces la Adevăr. Adevărul nu mai ajunge astfel la mulţime pentru că mulţime cere, vrea, Adevărul nu intră pe poarta, declarată cu violenţă, a cererii şi voinţei. Adevărul se arată aşa cum se arătase şi lui Petru şi restului ucenicilor: prin surpriză (pe neaşteptate – este ceea ce va arăta, cu insistenţă, din partea răsăriteană a creştinismului, L. Şestov).

Sacrificiul este însoţit aici, în preludiul lui, de primejdie şi temere. Nu-l cunosc pe acest om! – înseamnă pentru mine, Petru, primejdie. Şi anume: primejdie de moarte. Înseamnă, totodată, în consorţiul morţii – riscul morţii.

Aglutinând gândurile, adevărul, în convergenţa uneia şi aceleiaşi culturi, înseamnă dezvăluire – aletheia –, atât în sens propriu, cât şi în sens înalt. La propriu, dezvăluirea adevărului, este dezvăluire a zeiţei Diana, care pedepseşte pe cel care o întârzie în postura goliciunii ei (în interpretarea atât de rafinată a lui Pierre Klossowski). Şi tot în sens propriu, Adevărul este dezvăluire pentru Moise, care nu-l poate privi, obligat să-şi întoarcă privirea. Avertismentul lui Dumnezeu este în continuare prezent: nimeni nu mă poate privi fără să înceteze a mai fi în viaţă.

În conglomeratul gândirii despre adevăr ca dezvăluire, ultimul ecou în care se răsfrâng urmele istoriilor divergente este Heidegger.

*

O ultimă implicaţie: Adevărul faţă în faţă cu mulţimea şi istoria. Normele ultimelor, ale mulţimii şi istoriei, raţiunile şi credinţele lor, sunt disjuncte faţă de adevăr. Ambele: lumea – în expresia ei organizată: societatea – şi istoria se dispun în consecinţa pierderii unei raportări de admitere la Adevăr. Ele vor fi de acum încolo sub un alt orizont, iar acest orizont nu va mai fi guvernat de către Adevăr, dar nici de către Minciuna Sacră. Întemeierile lor – poate fi vorba despre întemeieri şi nu despre condensări sau precipitări nevertebrate! – abia acum sunt posibile. Acum apar reperele care pot defini. În orice definiţie există un material concret, dat, empiric, care-i solicită inteligibilitatea, şi un reper convenţional, artificial, inexistent, un logos reperat. Prin conjuncţie, cele două, în absoluta lor eterogenitate, sunt dirijate să definească, să numească, de regulă, ceea ce este empiric. Or, aşa ceva, apariţia Logosului, care să instrumenteze întemeierea istoriei şi a societăţii subsecvente, este acum clară.

Nu îl cunosc pe acest om! – este propoziţia care întemeiază istoria şi modul de a fi împreună, pentru că ea aduce laolaltă reperele majore care, în oricare alt timp, funcţionează difuz şi diluat, neprinse în plasa necesară a contactelor vii.