Povestea Umbrei (I)

Pare o alegaţie asocierea lui Adelbert von Chamisso – savantul naturalist îmbarcat pe bricul Rurik, sub comanda lui Otto von Kotzebue, căpitan în marina imperială rusă, împuternicit cu organizarea unei expediţii ştiinţifice de descoperiri în Oceanul Pacific şi în jurul globului1 , cu Adelbert von Chamisso – autorul Extraordinarei poveşti a lui Peter Schlemihl. Cel angajat pentru descrieri exacte şi competente în expediţia ştiinţifică din 1815-1818 nu pare să aibă prea multe în comun cu fantezia nestrunită care povesteşte peripeţiile celui care şi-a pierdut umbra. Naturalistul titular – cum figura în rubricatura de bord în expediţia Rumianţev, doctor honoris causa al Universităţii din Berlin, membru al Academiei din Berlin la propunerea lui Alexander von Humboldt, şi scriitorul romantic care aduce pe lume una dintre cele mai stranii producţii literare din istoria romantismului se cuvin separaţi. Cel puţin aşa pare să rezulte dintr-o minimă recunoaştere a identităţii celor două întreprinderi. Lucrurile nu se cuvin amestecate şi niciun câştig pozitiv nu pare să rezulte din asocierea lor prea intimă.

Istoricii şi criticii literari, spre deosebire de istoricii ştiinţei, au văzut lurcrurile puţin diferit. Refuzând să vadă lucrurile în separaţia lor, le-au amestecat. Au preferat să vadă în nuvela lui Chamisso despre Peter Schlemihl un mic sâmbure profetic în ceea ce îl priveşte pe autor.2  Cu câţiva ani înainte de îmbarcarea sa pe vasul Rurik, Chamisso anticipa în descrierea extraordinarelor călătorii imaginare ale lui Peter Schlemihl propriul său destin de călător.3 

După o norocoasă călătorie pe mare, pentru mine însă foarte obositoare, am ajuns, în sfârşit, în port. De îndată ce am coborât pe uscat, mi-am luat micul meu calabalâc şi, făcându-mi loc prin mulţime, am intrat în primul han.4  – este propoziţia cu care începe povestea lui Schlemihl.

Cu o scrisoare de recomandaţie în buzunar Peter Schlemihl caută o adresă şi un personaj anume. Informaţiile pe care le primeşte sunt de felul: la capătul străzii de nord, în faţa Porţii de Nord, prima vilă pe dreapta.5  Nordul este mai degrabă o direcţie decât o adresă, el funcţionează deja într-un regim ambiguu. Contextul întâlnirii este o petrecere în cursul căreia se petrec tot felul de lucruri ciudate: se discuta din când în când cu seriozitate despre lucruri frivole, iar alteori cu uşurinţă despre lucruri importante. Este paradoxul care concentrează în sine tot ceea ce va urma.6  Însuşi gestul său care-i va determina destinul: a vinde umbra pentru bani ţine de partea a doua a observaţiei: a trata cu uşurinţă lucrurile importante.

Faţă de tot ce se întâmplă aici – şi nu se întâmplă lucruri obişnuite! -, Schlemihl se simte cu totul străin pentru a pricepe prea multe din cele spuse şi prea amărât pentru a dezlega înţelesul unor asemenea şarade.7  În prim planul atenţiei se impune un bătrânel uscăţiv, înalt şi liniştit al cărui comportament este mai presus decât poate înţelege Peter Schlemihl. Când gazda solicită o lunetă, bătrânelul scoate din buzunar o lunetă gata pregătită. Când se exprimă dorinţa de a aşterne pe pajişte nişte covoare turceşti, bătrânelul le scoate din buzunar. Ba se merge până acolo încât scoate din buzunar trei cai, mari, negri, şi cu şaua pe ei. Închipuieşte-ţi! Trei cai înşeuaţi, din acelaşi buzunar din care apăruse un portofel, o lunetă, un covor lung de douăzeci şi lat de zece paşi şi un cort de aceeaşi mărime, cu stâlpii şi toate cele necesare!8  Deşi miraculosul este cheia tuturor acestor lucruri ieşite din comun, toate par normale, fireşti, nimeni negăsind nimic extraordinar în toate acestea.9  Pentru că în digestia sa socială Schlemihl nu poate asimila miraculosul hotărăşte să se retragă. M-am hotărât să mă retrag neobservat, spune el, nu prea mă simţeam în largul meu, ba chiar începuse să mă cuprindă spaima.10  Nu este însă simplu. Din faţa miraculosului nu există retragere ca şi cum nu ar fi sau ca şi cum nu s-ar fi manifestat. Ori de câte ori se manifestă miraculosul lumea nu rămâne aceeaşi. Pentru că nu poate aparţine unei astfel de lumi guvernate sau pătrunse de miraculos, Schlemihl decide ieşirea din ea. Tocmai izbutisem să mă strecor pe lângă boschetul de trandafiri, devale, şi mă aflam pe o pajişte neîngrădită, când, de teamă de a nu fi văzut călcând iarba, mi-am aruncat privirea în jur. Închipuieşte-ţi spaima care m-a cuprins când l-am zărit îndărătul meu pe omul în gri care se apropia de mine. 11 

În scurtul dialog care urmează se decide de tot. Toate raţiunile posibile sunt puse pe masă, iar din viitoarea lor răsturnare se va construi destinul dramatic al personajului. În scurtul timp cât am avut norocul să mă aflu în preajma domniei voastre, - se adresează omul cel ciudat - am putut admira de câteva ori, îngăduiţi-mi să vă declar, domnul meu, preafrumoasa umbră pe care o aruncaţi în lumina soarelui cu un vădit dispreţ – această umbră care se găseşte aici, la picioarele domniei voastre. Iertaţi-mi, vă rog, propunerea oarecum îndrăzneaţă. Oare nu aţi fi dispus să-mi cedaţi umbra?12 

Pentru a fi credibil, în schimbul umbrei, lui Schlemihl i se oferă punga din care banii nu se termină niciodată, pălăria lui Fortunatus care te face invizibil, iarba fiarelor, talerul hoţilor sau rădăcina de mătrăgună: umbra pentru oricare din ele. Simţeam cum îmi vâjâie capul, mărturiseşte Schlemihl. Ce trebuie să să cred despre cererea aceasta atât de stranie, de a mi se cumpăra umbra?13  se întreabă el. Întrebarea arată însă unde se află acum, ce ştie despre umbră, preţul prezenţei precum şi preţul absenţei ei. Dacă Schlemihl ar fi cunoscut câţi bani face umbra, mai precis valoarea ei în sine, dincolo de bani, ar fi ştiut ce trebuie să creadă despre o asemenea ofertă nesăbuită.

Pentru că nu ştie nimic din toate acestea şi pentru că neştiinţa particulară în cauză îi produce mirare, el procedează prin neştiinţă şi cu inocenţă. Acceptă târgul, dă umbra şi primeşte punga din care banii nu istovesc niciodată să se termine. Imediat, bătrânelul uscăţiv îngenunche fără zăbavă în faţa mea şi-l văzui cum, încet, cu o îndemânare demnă de admirat, desprinse umbra de pe iarbă, cât era de lungă, o ridică, o înfăşură şi în fine o băgă în buzunar.14 

Imediat, lui Peter Schlemihl i se arată întreaga grozăvie a schimbului. Abia de face câţiva paşi când o bătrânică îi strigă: Domnule, băgaţi de seamă; v-aţi pierdut umbra.15  Ajuns la poarta oraşului, un paznic se întreabă: Unde şi-o fi lăsat domnul acesta umbra?16 , iar nişte femei: Sfântă Fecioară! Bietul om nu are umbră!17  Verdictul final vine din partea unor copii: Oamenii cumsecade obişnuiesc să-şi ia umbra cu ei când merg prin soare!18  îi strigă ei.

Peter Schlemihl nu păţise niciodată aşa ceva. Nu privise niciodată umbra în prezenţa sau absenţa ei. Abia acum când propria lui umbră nu mai există, reflecţia îi aruncă în faţă relevanţa pierderii: dacă în lumea noastră aurul este mai puternic decât virtutea şi meritul, cu atât mai vârtos, chiar mai mult decât aurul, trebuie să valoreze umbra, şi aşa cum înainte îmi sacrificasem averea pentru conştiinţă, acum îmi sacrificasem umbra numai pentru bani.19