Este o argumentaţie paradoxală. Dacă această bagatelă, acest lucru fără sens, un veritabil X este aşa cum este descris, de ce este dorit? Este adevărat, la începutul noilor negocieri, bătrânelul uscăţiv, se arătase gata să-i dea satisfacţie lui Schlemihl. Îi va restitui umbra, îi va lăsa şi punga fermecată fără nimic în schimb, ceea ce îi va cere va avea strict valoarea unei amintiri.

Să-şi cheltuiască însă diavolul argumentele pentru a obţine doar o amintire? O amintire este o gratuitate, un lucru care nu obligă decât în plan afectiv. Diavolul solicită o amintire ca personaj strict sentimental. Există o nobleţe a sentimentelor care au de partea lor respectul.

Dacă sentimentul este însă resortul care îl determină pe diavol să solicite doar o amintire, există, evident, o inutilitate a argumentelor. Pentru a intra însă în posesia a ceea ce solicită, un singur plan al persuadării nu este suficient. Este nevoie de mai multe planuri între care două sunt dominante: cel sentimental, şi cel logic. Pentru ultimul, paleta argumentelor folosite este cum nu se poate mai diversificată. Sufletul este un X, adică o necunoscută. În faţa celui ce jură însă pe cunoaştere, admiterea unei necunoscute, a unui X, este o descalificare. Niciun X nu poate fi admis fără a recunoaşte necesitatea unei reforme în cunoaştere. Or, principalul lucru care trebuie admis în aceste condiţii este relativismul, adică prezenţa vizibilă a limitelor.

Mai mult, lipsa de calitate a acestei bagatele se învederează în faptul de a nu fi văzut de nimeni, adică nicio mărturie a cuiva nu poate fi depusă în favoarea lui. Or, lipsa mărturiilor într-un proces duce inevitabil la pierderea procesului. Diavolul este empirist în buna tradiţie a scepticismului de la Toma.

Însăşi moderaţia şi umilinţa lui Schlemihl sunt aduse în discuţie. Are el de gând ca după moarte să facă ceva cu sufletul său? Capcana este evidentă. Dacă are de gând să facă ceva în felul unei activităţi lucrative nu este cumva trufie şi provocare a celui ce, cu adevărat, se îngrijeşte de suflet? Sau dacă nu are de gând să facă nimic, nu este curată prostie să nu mizeze acum pe ceva care, mai încolo, iese, evident, din zona sa de interes?

Nici calitatea de marfă nu este ignorată. Întemeierea sufletului ca marfă este extrem de ingenioasă: dacă toate acestea nu sunt altceva decât nişte contradicţii care numai cu greu se pot rezolva, de ce să nu fie expuse ca marfă şi vândute? O contradicţie este o bătaie de cap, a o vinde este totuna cu a vinde o bătaie de cap, a vinde o maladie.

Nimic nu îl face pe Schlemihl să accepte noul schimb. Puterea umbrei o înţelesese prea târziu. Niciodată înainte umbra nu contase. Or, diavolul îi cumpărase un lucru care nu existase pentru el. Umbra începe să existe abia în momentul în care devine marfă de schimb. Întrebarea este : ce valoare are un lucru care înainte de a intra pe piaţă şi a face obiectul vânzării-cumpării nu exista decât în maniera admiterii generice, care nu avea o funcţie personalizată? Umbra lui Schlemihl, evident, existase şi înainte, ea îl însoţise în permanenţă pe posesor. Numai că acesta nu o asumase ca bun propriu decât în momentul în care comerţul i-o certifică riguros. El îşi înţelege pierderea abia prin intermediul celui care îi semnalizează bunul său propriu. Înainte de această semnalare el nu-şi asumase ceea ce îi aparţinea prin ignoranţă.

Este natura paradoxală a umbrei de a începe să conteze pentru subiect din momentul părăsirii lui. Deşi ea făcuse una cu el înainte, această unitate a umbrei cu sine este recunoscută prin intermediul separării. Este funcţia pe care diavolul o activează încă din momentul originar şi pe care o perpetuează fără încetare de-a lungul întregii creaţii.

 1 Ibidem, p.38,  2 Ibidem, p.39,  3 Ibidem.

 4 Ibidem, p, 41,  5 Ibidem, 46,  6 Ibidem, p.59,  7 Ibidem,  8 Ibidem.,  9 Ibidem, p.60.