Abilitarea maselor; omul mulţimii

În asumarea puterii rezultate în urma determinării modernităţii ca voinţă de putere centrul de referinţă este numărul, multiplicitatea sau mulţimea. Puterea aparţine numărului, mulţimii sau cantităţii, determinată, conform lui Aristotel, ca multiplicitate.

Încă de la primele aproximaţii ale numărului şi expresiei concrete a acestuia: mulţimea – determinaţia lui a fost puterea.

Prin excluderea dreptăţii din poziţia de vector al mulţimii şi înlocuirea ei cu forţa Pascal descoperă ceea ce se cheamă, în acelaşi limbaj al psihologiei mulţimii, caracterul ei înfricoşător. Nu numai tăcerea spaţiilor infinite este sursă de spaimă, ci şi- în registrul palpabil al asocierii semenilor pe care, Pascal, ca bun creştin, s-ar fi cuvenit să-i cunoască în calitatea lor de aproapele – majoritatea. Această majoritate sperie pentru că, odată înlocuită dreptatea, adică virtutea creştină prin care semenul este semen, şi aproapele - aproape, orice este posibil. Niciun decalog nu mai poate să răspundă acolo unde virtuţile cardinale dispar, iar locul vacant poate fi ocupat de oricine.

Forţa sperie, ea nu mai este putere, adică universalitate a puterii şi potenţialitate a ei, capătând orientare şi direcţie. Forţa, spre deosebire de putere, îşi cunoaşte destinatarul, se anunţă declinându-şi intenţiile şi programul.

Prin numirea mulţimii ca sursă a forţei, Pascal descinde din teritoriile creştine spre cele istorice în care transcendenţa încetează să mai adreseze norme de comportament şi interdicţii. Ne aflăm pe terenul pregătit de secularizare în care istoria îşi conturează şi promite propria legislaţie.

*

Nu este însă singura interpretare care se poate face pentru mulţime. Adevărul mulţimii nu este exclusiv negativ, mulţimea nu este locaţia strictă a instinctualităţii – cel puţin nu a fost întotdeauna aşa!

Cercetând genealogia funcţiilor sale este uşor de întâlnit perspectiva în care mulţimea, atunci când a a fost luată în atenţie identitatea corului din tragedia greacă, de exemplu, a devenit instanţă morală şi oficiu de previziune şi acord.

Prin cor, gândirea greacă a dat o primă valorizare mulţimii. Corul reprezintă o instanţă specializată, superioară, cu funcţii mai mult decât cele obişnuite. Totuşi, el este o primă ipostază a mulţimii.

O a doua ipostază a mulţimii, de aceeaşi factură cu prima, este publicul avut în vedere de spectacolul tragic. Pe o asemenea mulţime îşi construieşte Aristotel teoria despre artă: poetica.

Spectacolul tragic, prin expunerea inacceptabilului, purifică. De aici generalizarea: arta în ansamblu este un catharsis.

*

Valorizarea pe care modernitatea o dă mulţimilor este, pe scurt, de subiect al istoriei. Masele irump în istorie şi devin subiect. În numele lor sunt denunţate vechi moduri de guvernare şi prin ele se fac revoluţii. Tot în numele lor se fac dictaturi şi crime de ordin planetar. Pentru ele apar comunismul şi naţional-socialismul. Pentru ele sunt inventate democraţia, economia de piaţă, pluripartidismul şi drepturile omului. Rolul lor este în plină desfăşurare şi nu se ştie, deocamdată, unde va duce.

*

Există în mijlocul modernităţii arta, şi în mijlocul ei, de multe ori, maniere de a expune idei şi subiecte contrariante cu spiritul epocii şi al istoriei respective. Ele sunt stranii, greu acceptabile, iar o lectură subtilă a lor aduce însă în faţă adevăruri pentru care, spiritele care se hrănesc – în idiomul lui Camus cu altceva decât adevărurile stradale –, încetează să-şi mai deplângă singurătatea.

Există cazuri în care arta modernităţii spune altceva despre masele invocate ca subiect pentru o istorie care nu găseşte altceva de invocat pentru propria protecţie decât numărul şi efectul acţiunii sale.

Există un „l’homme des foules”, adică o hartă pe care individul şi mulţimea expun altceva decât ceea ce, de regulă, se ştie. Individul devine altul, la fel – mulţimea.

În ciudatul amestec pe care Borges i-l atribuia lui Edgar Allan Poe se regăseşte, întro alchimie aparte, raţionalismul şi romantismul, raţionalul şi iraţionalul. În scurta nuvelă Omul mulţimii cele două componente edifică un adevăr pe care mulţimea nu-l va mai întâlni în modernitatea care pretinde să o descrie întrun tablou atât de întunecat.

Este vorba despre omul mulţimilor care îşi caută existenţa în afara oricărei singurătăţi. Pentru el, spaţiul existenţei este mulţimea. O caută, o urmăreşte, se afundă în ea, o respiră; oriunde în altă parte se asfixiază, se stinge, dă semne de slăbire şi moarte.

Este însă numai uneori. Cazul nu ţine de frecvenţă şi nici de ceea ce sufletul vrea să ştie mereu. Aici sufletul iese din frăţia universală trăindu-şi singurătatea pentru care nici măcar lamentaţia: O! tu singurătate a mea! cu care Zarathustra lui Nietzsche putea încă să comunice – nu mai aduce consolare – alinare!

Ce se întâmplase unui asemenea ins şi unde? De ce doar mulţimea era pământul pe care picioarele sale se mai puteau aşeza? Ce forţă vitală îi oferea mulţimea, forţă care, în afara ei, dispărea pe loc condamnându-l la aducere aminte?

Ce se întâmplase unui asemenea ins – se întâmplase în singurătate. Acolo se petrecuse „crima”. Singurătatea era marca şi martorul, agentul şi subiectul. De faţă, nu fusese mulţimea. Ea se păstrase la distanţă, nu ştia, era străină, iar faptul absenţei sale, îi conferea caracterul diferit în mod absolut. Dacă ceea ce se întâmplase în singurătate fusese „crima”, mulţimea era norma, conştiinţa care o condamnase, lumina care însemna altceva. Căutând mulţimea, instinctul moral al acestui om tipologizat ca om al mulţimilor, era satisfăcut ca instinct normat, realizat în afara oricăror ne-ajunsuri.

În prezenţa normei, crima nu este posibilă. În mulţime, ceea ce se petrecuse nu se putea petrece. Căutând mulţimea, se căuta mediul în care nelegiuirea să fie imposibilă. Găsirea mulţimii şi afundarea în ea refăcea scenariul în care ea absentase şi răul fusese înfăptuit.

Fizic, în mulţime există ochi, adică norma activă care vede şi condamnă, simpla ei prezenţă constituindu-se în piedică. Absenţa ochiului face posibil răul, adică îndepărtarea normei care sancţionează.

Mulţimea îl salva, îi ştergea ceva din minte înlocuindu-l cu altceva al cărui secret numai ea îl deţinea. În afara ei, pe chipul ciudatei fiinţe se citea ceva chiar mai intens decât disperarea.

 1 Pascal, Cugetări, Editura Aion

 2 Gustav Le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura Ştiinţifică, p. 19

 3 Ibidem, p.23

 4 Sigmund Freud şi Ortega y Gasset urmează aceeaşi direcţie

 5 E. A. Poe, Prăbuşirea casei Usher, Editura Univers, 1990, p. 385

 6 Ibidem

 7 Ibidem, pp.383-384

 8 Ibidem, p. 391

 9 Ibidem

 10 Ibidem, p,392

 11 În Dispreţuirea maselor, dintr-o perspectivă diferită, Peter Sloterdyjk dă aceeaşi valorificare ideii de mulţime.