De Măriuţa îi amintesc acum, la Pension, mirosurile bune care vin de la bucătărie, mirodeniile şi aromele de cafea, dar şi cel de prospeţime şi de curăţenie. Niciodată, însă, nu a considerat-o pe acea fătucă unul dintre trofeele lui, deşi recunoaşte că s-a simţit bine cu ea, pentru că trofeele au venit mai târziu, începând cu acele femei aparent inabordabile, sofisticate, din înalta societate, cu care a împărţit nu numai patul, ci şi o mare bucată din ipocrizia tinereţii.

La bunul lui văr, Petruţ Avramescu, mergea periodic, aproape săptămânal, iar aici găsea întotdeauna o ciorbă caldă şi o felie de pâine neagră, uneori chiar şi felul doi, dar nu lipsea niciodată, la desert, o cafea cu năut. Vărul lui nu avea mai mult de patruzeci de ani, dar suferea de scleroză în plăci, o boală cumplită, care-l chinuia rău şi îl făcea să pară mult mai în vârstă, aproape un moş. Abia se putea mişca singur, de la pat la masă şi înapoi, ajutat de două cârje metalice, rudimentare, înfăşurate în partea care îi venea la subraţ în bandaje murdare, de parcă fuseseră aduse direct de pe front. Fusese pilot militar şi celibatar convins, iar acum trăia dintr-o pensie modestă, care-i ajungea cu greu de la o lună la alta, ţinând cont de medicamentele cumpărate lunar şi care ar fi trebuit să-i aline durerile. Locuia într-un apartament modest, de la demisolul unei clădiri boiereşti, naţionalizate, de pe Splaiul Independenţei, în apropierea Dâmboviţei. Ca să-l ajute la treburile gospodăreşti, printr-o cunoştinţă găsise să locuiască la el, într-o cameră liliputană, de mărimea unei debarale, o fetişcană săracă, Măriuţa, care încă nu împlinise douăzeci de ani. Frumuşică, politicoasă, mai tot timpul veselă, ea mai alunga din grijile casei şi din premoniţiile înfricoşătore ale stăpânului ei, trebăluind toată ziua, pentru câţiva bănuţi cu care se mulţumea lunar, şi pe care-i punea deoparte, să-şi facă zestre. Un pic de trusou, spunea ea, pentru că părinţii nu şi-l permiteau, şi care ar fi trebuit s-o ajute să se mărite cu iubitul ei, acum soldat la Constanţa. La vărul Petruţ, fata gătea, spăla, freca duşumele, făcea piaţa, alerga după medicamente, dar tot timpul cu zâmbetul pe buze, de parcă se învârtea în horă, alături de marinarul ei rătăcit în ceaţa de nepătruns a mării.

Într-o seară, el îi făcu suficient de mult cu ochiul şi suficiente semne cu piciorul pe sub masă, zâmbindu-i cu subînţeles, pentru ca mai târziu, după ce tocmai îşi luase la revedere, îmbrăţişându-şi ruda bolnavă şi ieşind pe uşă, să se întoarcă în grabă, pe furiş, ca şi cum şi-ar fi uitat pălăria, dacă ar fi avut vreuna. Intră în casă cu pantofii în mână, umblând în vârful degetelor, ca balerinele, şi ajunse în camera fetei cu viteză sporită… Nu-i vorbi, arătându-i cu capul pericolul ce ar fi putut veni dinspre uşa de alături, dar o prinse în braţe şi o sărută lung pe gură. Uluită, fata nu se împotrivi, nici măcar nu schiţă vreun gest să se ferească. Părul ei negru, abia despletit, mirosea a mâncare, dar ce mai conta? Era tânără, avea braţe şi şolduri puternice, rotunde, antrenate prin tot felul de munci ale casei şi corvezi prin oraş... Îi scoase pe rând fusta şi bluza ei ieftină, subţire, dintr-o stambă înflorată, apoi combinezonul, trăgându-i-l la repezeală peste cap. Descoperi doi sâni ca piatra, nici mari, nici mici, care fremătau precum nările unui cal înainte de a i se pune hamul… Pielea ei nu fusese văzută de soare, era albă ca un portativ fără note, fierbinte şi catifelată. Îşi aruncă şi el hainele de pe el, iar înainte de a o prinde în braţe, pe salteaua glonţuroasă, umplută cu lână şi plină de cocoloaşe, a patului îngust care scârâia din toate încheieturile, îi veni ideea de a ridica de jos combinezonul ei de culoarea safirului şi de a-l aşeza peste mica lampă cu picior, din apropierea noptierei. Dorea ca lumina să cadă difuză şi romantică peste ei, ca o muzică astrală, nemaiauzită… „Să te pot admira, frumoaso, în timp ce te voi dezmierda”, îi şopti la ureche, înfiorând-o cu flacăra respiraţiei lui. Lumina albăstruie izvora acum miraculos din podea spre tavan, precum viaţa din neant, sau un izvor cu apă vie din întunericul unei lumi bolnave de arşiţă. Încercă s-o sărute din nou, dar ea, parcă trezindu-se de sub hipnoză, îşi retrase capul cu hotărâre, căutând un înţeles în privirea lui stranie, ca de fugar. Nu găsi nimic din ce căuta în ei, sau poate că da, găsise, de vreme ce, după ce îl studie un timp, se apropie de el şi, precum vampirii, îl muşcă de gât până la sânge, pedeapsă, poate, pentru serile trecute când nici nu o băgase în seamă… Sau poate pentru serile viitoare, când ea, naivă, o să-l aştepte din nou aici, cu aşternuturile arzând sub ea, iar el n-o să ajungă, încurcat în treburile lui înalte, artistice, sau în aşternuturile altor femei… El se abţinu cu greu să urle de durere şi se apără sărind din pat. Nu înţelegea jocul ei, dacă era un joc, dar orice ar fi fost nu era dispus să-l tolereze. „Ce te-a găsit?, părea s-o întrebe întreaga lui fiinţă. Cu ce-am greşit? Vrei să plec?” Însă privirea ei amuzată îl făcu să înţeleagă că nu, fata nu dorea asta, iar muşcătura aceasta fusese toată pedeapsa, şi că o meritase din plin, intrând atât de brutal în viaţa ei, fără măcar s-o întrebe dacă era de acord. În definitiv, ea nu era decât o fată simplă, de la ţară, vulnerabilă şi rătăcită în lumea mare şi indiferentă a Bucureştiului. O fată cuminte, care nu avusese curajul sau, de dorul celuilalt, poate nu găsise resurse să-l respingă, deşi... Deşi poate ar fi meritat, judecând după gestul lui nechibzuit, de a-i intra în pat atât de brutal. La fel de brutal cum pătrunse apoi în fiinţa ei, răspunzând, egoist, unei nevoi biologice care îl domina… Dar ce-ar fi fost dacă nu l-ar fi primit în cameră, ba, simulând că nu înţelegea pentru ce făcuse el cale întoarsă, îşi trezea stăpânul să-i spună: „Ia, uitaţi, ruda dumneavoastră, tocmai ce-a plecat că se şi întoarse. Îi dau drumul în casă?” Cum ar fi justificat el întârziata şi inoportuna lui vizită, o nouă vizită, tocmai după ce-şi luase la revedere de la vărul lui bolnav? După ce-l îmbrăţişase cu atâta falsă compasiune… Cum ar fi suportat el umilinţa în care situaţia l-ar fi pus? Cum ar fi trecut peste ridicolul scenei, încercând să găsească un motiv pueril, o minciună cusută cu aţă albă, de care vărul său, era convins, că doar era un om inteligent, n-avea cum să nu se prindă?

Dar, gata, trecuse durerea muşcăturii ei, iar scena penibilă, care pentru o clipă îl îngrozi, nu se întâmplase decât în imaginaţia lui. Totul era în regulă, părea să-l încurajeze privirea jucăuşă a fetei, îndemnându-l ca pe un copil supărat să-şi recupereze jucăria şi s-o strângă din nou la piept. Era fată de treabă, aşa cum şi-a dorit-o el. Aşa cum ne dorim toţi, de altfel, să ne iasă în cale numai fete de treabă… Măriuţa coborî din pat şi îl prinse în braţele ei puternice, cerându-i iertare printr-un sărut lung, pătimaş, dat lui sau poate celuilalt, prin care se elibera de tensiune... Se întinseră din nou pe pat, dar nu unul lângă altul, pentru că nu aveau loc, iar cu palmele ei fierbinţi, ca nişte pansamente vii, fata îi cercetă mai întâi părul şi buzele, parcă nevenindu-i să creadă că era adevărată o astfel de întâlnire a lor, apoi gâtul, pentru a-i vindeca rănile pe care i le lăsaseră dinţii ei, în încleştarea de mai înainte... „Te iubesc!”, se auzi el spunând, deşi vorbele lui construiseră o minciună ieftină şi inutilă, de vreme ce ea i se dăruia fără să-i ceară nici un fel de garanţie. Se ruşină de aceste cuvinte care-i scăpaseră fără voie, poate dintr-un automatism ieftin, supărător, poate din credinţa că unor asemenea fete chiar le plăcea să le spui vorbe mari, dar se consolă cu gândul că ea nu remarcase nici stânjeneala lui, nici ridicolul situaţiei. Măriuţa nu-i răspunse printr-un hohot de râs, cum era îndreptăţită s-o facă, şi cum el se aştepta, ci îl primi cuminte, cu mângâieri blânde şi poate cu prea multă îngăduinţa în fiinţa ei, dacă ar fi să ţinem cont de el, de brutalitatea gestului lui bărbătesc, care se încheie din fericire destul de rapid... Un spasm şi atât.

Un nou joc al ei? O nouă scenă? Tocmai schimbaseră locurile, adică o aşezase pe ea deasupra lui, să n-o strivească în acel pat îngust, de copil, când, la un moment dat simţi miros de fum… Greu, înecăcios, ca în preajma unui târg de săptămână, unde oamenii ard cauciucuri, în dimineţile aspre de iarnă, să se încălzească şi totodată să se păzească de lupi. Sau ca în copilăria lui, când căuta cu lumânarea aprinsă, pe sub pat, zbârnelul pe care singur şi-l confecţionase dintr-o rotiţă de ceas, prin care trecuse un băţ de chibrit, de era cât pe-aci să dea foc casei… Dar cu siguranţă nu era nici o farsă: se speriase şi ea la fel de tare, privindu-l fără să înţeleagă. Fără să se îndemne unul pe altul, ca la comandă, săriră amândoi în picioare şi observară cum izvorul lin de lumină, care ar fi trebuit să le facă noaptea romantică, străpunsese combinezonul din fibre sintetice al fetei şi se transformase într-o funie de fum. Lava materialului începuse să se topească şi să curgă pe becul veiozei, scoţând o duhoare insuportabilă. Era pericol, de acum, să se aprindă în orice moment. „Stinge veioza!”, auzi ca prin vis glasul deformat de spaimă al fetei, iar focul se retrase rapid în uterul încins al mamei lui, şi de aici în cel al mamei mamei lui şi al tuturor mamelor focului de dinaintea lor. Se retrase în potenţialitatea lui heraclitiană, de întemeietor şi nu de distrugător al lumii, dincolo de lava încinsă care se prelingea pe becul veiozei… Apucă firul lămpii şi îl trase cu putere din perete, cu priză cu tot. Fata deschise geamul, şi aşa, pe întuneric, tremurând amândoi, rămaseră îmbrăţişaţi mult timp, în picioare, să alunge spaima şi frigul. Mângâierile lor se prelungiră până în zori, de data aceasta direct pe podea, fără să mai aibă cineva nevoie de vreo lumină lină, romantică...