Focurile lui Hefaistos. Cărţi şi scriitori clasici şi contemporani, recentul volum al poetului şi universitarului Toma Grigorie (Editura Aius, 2020), pe model călinescian, este literatură despre literatură, el reunind, cum ne avertizează autorul în „Cuvântul de început”, „articole, eseuri, studii, recenzii, cronici literare şi dramatice” scrise vreme de peste cinci decenii şi publicate în diferite reviste literare din ţară, printre care Ramuri, Cultura, România literară, Luceafărul, Luceafărul de dimineaţă, Mozaicul, Familia, Vatra, Steaua, Viaţa Românească, Convorbiri literare ş.a. Este mai mult decât un volum de critică literară, prezentându-ni-se şi ca un eseu polifonic, de mari dimensiuni (551 de pagini), sau un admirabil roman, cu multe şi încântătoare personaje, unele clasice, altele recognoscibile în prezent, cu scenarii tematice ingenios identificate şi originale jocuri de idei şi construcţii stilistice, caracteristice oricărei opere majore, autentice. Fiind în primul rând metaliteratură, cartea lui Toma Grigorie se conturează şi ca un sincer exerciţiu de admiraţie la adresa creaţiei literare (poezie, proză, teatru) a unui însemnat număr de scriitori români, o pledoarie pentru valoarea literaturii naţionale de ieri şi de azi.

În acelaşi timp, pe model maiorescian, Focurile lui Hefaistos reprezintă şi o serioasă cercetare academică, temeinic argumentată, a fenomenului literar românesc, a criticii şi istoriei literare, devoalându-l pe autor şi ca un hermeneut sobru şi convingător, stăpân peste un vast instrumentar de specialitate, pe care îl mânuieşte cu precizia „chirurgicală” a dascălului de la catedră.

Modest, chiar prea modest, cum îl cunoaştem cu toţii, autorul îşi consideră volumul „culegere” sau „crestomaţie” de texte, în fapt el fiind o istorie (e drept, subiectivă, ca toate celelalte demersuri de acest gen) a literaturii române, slujind aceluiaşi crez călinescian potrivit căruia, din orice unghi am privi, constatăm că „avem o strălucită literatură”.

Prima parte a lucrării, intitulată Relecturi din clasici, este dedicată marilor noştri creatori. Cu privire la Eminescu, de exemplu, în volum sunt prezente patru studii (Eminescu despre canonul literar al epocii sale, Eminescu – publicistica politică, Publicistica dramatică eminesciană şi Eminescu în America), rezultat al cercetărilor oneste, de mulţi ani, şi al unei aprecieri nedisimulate. Pe marele nostru poet, consideră autorul, suntem „datori să-l citim perpetuu, să-l venerăm, să scriem despre opera lui, dar nu să-l tabuizăm, pentru că l-am mumifica irecuperabil”. Poziţie corectă, departe de tradiţionala atitudine hagiografică sau encomiastică al cărei prim efect ar conduce la denaturarea cercetării. „Trebuie să avem permisiunea să-i luminăm, cu ştiinţă şi bună credinţă, şi umbrele, continuă Toma Grigorie, pentru ca lumina lui strălucitoare să ne lovească mai puternic intelectul şi simţurile. Am greşi impardonabil, de exemplu, dacă l-am decreta pe Eminescu cel mai mare publicist din toate timpurile, însă nu ne este îngăduit să ignorăm faptul că el este un publicist inteligent şi cultivat, cu gust estetic format, cu un verb tensionat şi cu un spirit de observaţie pătrunzător şi pertinent” (p. 25). O asemenea abordare îi permite hermeneutului să evidenţieze semnificaţiile profunde ale operelor eminesciene, punând în lumină aspectele inedite (şi, de ce nu?, controversate), insuficient studiate, legate deopotrivă de viaţa şi de creaţia marelui poet.

În studiul dedicat fondatorului Academiei Române (Maiorescu despre problemele limbii literare) sunt reliefate argumente irefutabile care evidenţiază rolul hotărâtor jucat de intelectualul ieşean în cultura română, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, el fiind „primul mare critic literar care a impus direcţii fundamentale de dezvoltare a literaturii, dar şi ale limbii române” (p. 34). Sunt analizate principalele contribuţii maioresciene, regăsite în operele acestuia: Despre scrierea limbii române (1866), Limba română în jurnalele din Austria (1868), Beţia de cuvinte (1873), Neologismele (1881), şi Oratori, retori, limbuţi (1902), respectiv: introducerea alfabetului latin prin înlocuirea celui chirilic, înlăturarea etimologismului din ortografia română, trecerea la ortografia fonetică, acceptarea fără exagerare a neologismelor, critica stricătorilor de limbă şi corectarea greşelilor curente ş.a. Paginile analitice ale lui Toma Grigorie despre mentorul spiritual al Junimii le considerăm potrivite a sta la formarea oricărui tânăr interesat de cultură sau a oricărui viitor profesor de limba şi literatura română.

În două articole despre Ion Creangă luăm seama încă o dată de „copilăria universală” a povestitorului din Humuleşti, dar şi de epistolele (vreo 30) trimise familiei (unchiului Gheorghe Creangă, soţiei nelegitime Tinca, surorii Elenuţa, fratelui Zahei) şi unor confraţi într-ale scrisului (Eminescu, Maiorescu, Slavici, Iacob Negruzzi, Kogălniceanu, Vasile Conta, Nicolae Gane). „Delectându-mă cu scrisorile lui Ion Creangă, ne spune cercetătorul, am constatat că şi epistolierul este acelaşi inspirat creator de limbă, ironic pe alocuri, şăgalnic şi sfătos, deţinător de stil literar personalizat, accesibil pentru tot natul şi, cu toate acestea, inconfundabil în originalitatea lui măiestrită” (p. 47).

Paginile dedicate autorului Unei scrisori pierdute (studiile: Mofturi româneşti în uzanţă caragialiană, Limbajul politic în publicistica lui Caragiale şi I. L. Caragiale – epistolierul) sunt savuroase şi lămuritoare, oglinda sau prisma prin care dramaturgul „a privit lumea românească a sfârşitului de secol XIX şi a începutului de secol XX”, părând a fi „una previzionară, cu lungimi de undă transseculare” (p. 48), iar „asemănarea cu timpurile politice actuale este irefutabilă şi necesită o limpede judecată a oamenilor de bună credinţă, pentru a împiedica repetarea jalnică a istoriei” (p. 52).

Din această primă parte a cărţii, din care mai fac parte studii la fel de interesante (Publicistica şi închisorile lui Slavici, Psalmii lui Macedonski, Poetica lui G. Călinescu, Nicolae Iorga, un cronograf sui generis, Spiritul critic în opera lui Heliade Rădulescu, Un Iov al filosofiei moraliste existenţiale – despre Cioran, Pamfletarul Arghezi, Religiozitatea poeziei argheziene, Lucian Blaga, critic subtil al epocii comuniste, Urmuz şi fiziologiile bizare ale lui), foarte incitant şi binevenit, în contextul sărbătoririi de curând a Zilei naţionale Constantin Brâncuşi (19 februarie), este cel intitulat Brâncuşi, scriitor moralist. La prima vedere, a-l plasa pe părintele Coloanei infinitului printre scriitori pare forţat, însă Toma Grigorie ne convinge nu numai trecând în revistă opiniile unor personalităţi despre impunătorul sculptor („cel mai mare oltean din toate timpurile, un Everest al spiritului oltenesc” – Petre Pandrea; „Sfântul din Montparnasse” – Peter Neagoe; „un demiurg ţăran” – Jean Cassou; „Brâncuşi a fost cel care a dat epocii noastre conştiinţa formei pure” – Henry Moore; „Brâncuşi, micul frate al lui Socrate” – Erik Satie; „Brâncuşi, un scriitor moralist” – Andrei Brezianu etc.), însă ne prezintă şi o serie de reflecţii brâncuşiene păstrate în cărţile celor care l-au cunoscut şi l-au evocat. Astfel, „mandarinul valah”, cum îl mai numea Petre Pandrea, „noul Erasmus”, „umanistul valah de la Paris”, „polivalentul”, „intelectualul rafinat”, „filosoful şi moralistul stoic”, „spiritul esopic”, „cobiliţarul oltean plecat în emigraţie” se dovedeşte a mânui oralitatea cea mai fascinantă, cu o îndemânare de artist şi de filosof. „Mânuia săgeata înmuiată în venin a pamfletului ideologic, sabia sclipitoare a dialogului cu interlocutorul ales, petarda aforismului, harfa şoaptei melancolice şi a suspinului, artileria grea a erudiţiei mascate, pledoaria avocatului ciceronian şi a lui Nicolae Titulescu”, completa, despre sculptor, Petre Pandrea. Iar printre interlocutorii lui, prieteni care îl vizitau în atelier, se aflau James Joyce, Ezra Pound, Tristan Tzara, Marcel Duchamp, Modigliani, Erik Satie, Man Ray şi mulţi alţii. Exprimări aforistice de o mare plasticitate şi valoare de adevăr s-au păstrat de la Brâncuşi pe tema creaţiei şi a iubirii, dar şi despre viaţă, artă şi Divinitate. Din studiul lui Toma Grigorie am ales câteva: „Viaţa se aseamănă cu o spirală. Nu ştim în ce direcţie este ţinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă” (p. 119); „Cine nu iese din Eu, nu atinge Absolutul şi nu descifrează viaţa” (p. 120); „Arta trebuie să apropie, nu să îndepărteze; să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre suflete şi aşa destul de răscolite de întrebări”; „Lucrarea de artă este precum o oglindă în care fiecare vede ceea ce îi seamănă”(p. 121).

Partea cea mai extinsă a cărţii, de care din lipsa spaţiului nu ne putem ocupa, deşi ar merita o analiză separată, intitulată „Radiografii contemporane”, include inspirate aprecieri critice la adresa operei unor scriitori contemporani, printre care: Ion D. Sârbu, Eugen Negrici, Felix Aderca, Andrei Pleşu, Paul Goma, Petre Pandrea, Virgil Mazilescu, Cristian Popescu, Emil Brumaru, Constantin M. Popa, Dinu Flămând, Gabriel Chifu, Stelian Tănase, Gabriela Gheorghişor, Kocsis Francisko şi mulţi alţii. La fel de interesant este şi Capitolul III, „Din lumea teatrului”, care cuprinde cronici la unele volume purtând semnătura unor dramaturgi precum Marin Sorescu, George Banu, Matei Vişniec, Alexa Visarion, Ana Maria Narti, Alexandru Boureanu, Gina Călinoiu, Cornel Mihai Ungureanu. Altele se referă la iscusinţa artei regizorale a lui Tim Carroll, Janusz Wiśniewski, László Bocsárdi, Alexandru Berceanu, Mircea Cornişteanu şi Bobi Pricop, artişti ai scenei pe care criticul i-a cunoscut.

Focurile lui Hefaistos este un volum de prim raft al exegezei contemporane româneşti, o carte care instruieşte şi impresionează, deopotrivă.