Craiova lui Macedonski

Alături de satele Pometeşti şi Adâncata, de pe Valea Amaradiei unde, la conacul boieresc al familiei, în special vara, Macedonski îşi va fi trăit fericita copilărie1, oraşul Craiova ocupă un loc central în amintirile lui duioase de mai târziu, regăsindu-se şi în câteva dintre creaţiile literare de maturitate. Aici, Macedonski va locui în casa din „Mahalaoa Sf. Ioan Sebastian” (sau „a Cernăteştilor”, cum i se mai spunea), la marginea oraşului vechi, va urma cursurile şcolare în fostul local al Liceului Carol I („Lyceul/ Gimnasiul Mare din Craiova”), până în clasa a V-a („pare-se că era internat într’un pension”, cum ne spune G. Călinescu2), studii încheiate cu certificat de absolvire3, şi va trăi primele experienţe adolescentine. La Craiova scrie şi primele lui poezii, începând cu anii de şcoală, continuând cu cei de dinaintea primei plecări în străinătate, oraşul fiind, în acea perioadă, cel de-al doilea cămin al viitorului poet. Familia poetului stăpânea vechea casă a bunicilor dinspre mamă, obţinută ca dar de nuntă, după căsătoria tânărului locotenent Alexandru D. Macedonski cu soţia sa, Maria. În prezent, casa nu mai există, familia pierzând-o la puţin timp după decesul generalului Macedonski, tatăl poetului, imobilul părăginindu-se şi prăbuşindu-se din lipsa de grijă a noilor stăpâni. Nu mai există nici curtea „mare, de te pierdeai în ea”, cu „stufurile” de trandafiri ale copilăriei poetului, nici grădina cu „pomi roditori”, pe locul cărora astăzi se întinde Grădina Botanică a oraşului, şi nu mai există nici bustul din bronz al lui Macedonski, amplasat aici în 1982, pierdut şi el fără urmă din lipsa de vigilenţă a autorităţilor (se pare că a fost furat!).

Aşadar, să demonstrăm că de foarte tânăr, la Craiova, Macedonski va fi început să scrie versuri, după cum ne lămuresc chiar textele macedonskiene. În volumul de debut4, dintr-o notă la poezia Plânsul amantei, aflăm că respectiva creaţie datează din anul 1866, când tânărul poet era elev de liceu şi avea doar 12 ani. Iată ce spune Macedonski în respectiva notă: „Această poezie să nu crezi, lectore, că eu o in drept bună şi că nu-i văd erorile de care e plină, dar fiindcă este compusă la etatea de 12 ani şi, prin urmare, una din primele mele încercări, am publicat-o făr a o corege”5. Fără mare valoare literară, aşa cum recunoaşte poetul însuşi, poezia se remarcă totuşi printr-o oarecare uşurinţă a versificării, prin spontaneitate şi o anume imagistică referenţială impusă de vârstă şi de nivelul acumulărilor culturale: „Nu mai am nici lacremi se mai pot a plânge,/ Nu mai am simţire şi ea m’a lăsat!/ Ochii mei acuma se îneacă’n sânge,/ Corpul meu slăbesce, mâna mi-a ‘nghieţat! (...) Acolo unde cerul se află mai senin/ Pe un mormânt doi arbori acuma se înclin”6...

Tot în 1866, tânărul poet Macedonski va scrie poezia O voce, cu puternice mesaje sociale, antimonarhice, prezentă şi ea în volumul de debut: „Popole române hai şi te ridică/ Anima domnească’ţi este inamică!/ Popole române tu eşti lănţuit, Drepturile toate, vai!/ ţi s-a răpit!/ Nimeni nu cuteză nici să-ţi mai vorbească,/ Tremurăm de frică'n ţara Românească! (…)// Oh! Ne jefuiră şi ne prăpădiră,/ Şi răbdară toţi, nimeni nu săriră/ P'ân la tiranie ca să-şi facă loc,/ Când ne-a luat cenuşa şi de lângă foc!/ Însă-acuma timpul ete c'asosit!/ V'a răbdat românul dar vi s'a'mplinit!/ 1866, Ianuarie”7. Aşa cum pe bună dreptate remarca Mihai Zamfir, poezia de tinereţe a lui Macedonski, „şi, mai ales, cea de maximă tinereţe este o sinteză paşoptistă: fără instrucţie solidă, autodidact în formare, viitorul mare poet învaţă alfabetul poeziei pe operele avute fără efort la îndemână; acestea nu puteau fi decât poeziile contemporanilor săi munteni”8. Iar dintre temele predilecte ale poeziei contemporanilor săi îl inspira cea social-politică, respectiv, patriotică. Ideea o descoperisem mai întâi la Adrian Marino care, în monumentala sa lucrare privind Opera lui Macedonski (Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967), ne asigură: „Pentru buna înţelegere a personalităţii şi a locului său exact în istoria literaturii noastre, unde aduce note noi, puternice, cu urmări dintre cele mai însemnate, trebuie precizat de la început un fapt esenţial şi anume: direcţia iniţială a spiritului său este eminamente paşoptistă. Acest cadru imprimă o serie de atitudini ideologice, politice, culturale şi literare fundamentale, peste care se vor suprapune şi integra, prin asimilare, numeroase influenţe străine, în special romantice”.

Din acelaşi an datează şi poezia Românească, respectiva creaţie fiind un îndemn la luptă împotriva „apăsătorului” ce trebuie „biruit” („Nu mai plângeţi nimeni, veseli toţi să fim/ Sub stindardul ţării o să ne unim!...”), ca şi o poezie fără titlu (numită în manuscris Strigătul inimei), tot cu mesaj „revoluţionar”, din care spicuim: „Avântă-te suflet prin dulce cântare/ Şi spune la lume când este trădare,/ Ca s'o deşteptăm!/ Căci dulcea-ne ţară trădată greu este;/ Române la arme! Poetu-ţi dă veste,/ Cu toţi să luptăm”9.

Din timpul ultimei clase de liceu, clasa a IV-a (1867), sub formă de virelai, urmare a lecturilor lui din lirica medievală franceză,datează o altă poezie de dragoste a lui Macedonski, intitulată Cântec: „Viaţa-mi simt că mi se stinge,/ Dar cu tine voi să mor; /Oh! Te rog nu mă respinge/ Angel dulce de amor!”10. Cum vom observa din manuscrise, poezia va fi reluată în variantă intermediară la Viena, în ziua de 23 iulie 187011.

Cât va mai fi rămas în Craiova (G. Călinescu ne spune că, fiind ,,bolnăvicios, de o nervozitate extremă, expus la un soi de absenţe de conştiinţă momentane, complicate cu stări extatice”12, este posibil ca mama lui, în 1870, la vârsta de şaisprezece ani, să-l fi trimis la Gleichenberg, în Stiria, Imperiul Austro-Ungar, pentru odihnă şi tratament, inclusiv pentru a-şi pregăti bacalaureatul, fiind apoi lăsat cu încredere să colinde singur în străinătate), tânărul Macedonski va continua să scrie poezii, cum descoperim din manuscrise. Astfel, pe 29 martie 1870, scrie poezia O suvenire, la Craiova, cu menţiunea „către ora 6 seara”, semnând A. Macedonski de Geniadetzki. Ziua următoare, pe 30 martie, tot la Craiova i se eliberează paşaport pentru „statele Europei, pe termen de 3 ani de zile la studie” (tânărul solicitant având: „statură înaltă, păr-sprâncene castanii, ochi negri, fruntea potrivită, nasul-gura-bărbia-obrazul, potrivite, faţa smeadă, semne deosebite – nu are”). Pe 31 martie redactează poezia Departul, adnotând-o: „În han de la Filiaş, 6 ore seara”, aceasta demonstrând că deja se afla în drum spre Viena, urmând să treacă prin Pasul Vâlcan, în Transilvania, cu poştalionul, traseul Petroşani-Deva-Arad, apoi, continuându-şi drumul,prin Gyula-Szolnok-Budapesta-Gyor, cu trenul, la Viena.

Craiova, oraşul primei lui adolescenţe, neîndoielnic îl va fi impresionat pe Macedonski cu farmecul lui aparte, cu oamenii lui (printre care şi persoanele cele mai dragi: bunici, părinţi, fraţi, colegi de „lyceu”), cu miturile şi legendele urbane, aşa cum descoperim în poezia şi proza lui de maturitate. Una dintre legendele care îl fascinează pe tânărul Macedonski, versificând-o mult mai târziu şi publicând-o chiar în anul morţii, în revista Universul literar din 15 februarie 1920, sub titlul Rondelul Domniţei, este cea a fostei bălţi a Craioviţei13, care în rondelul macedonskian sună aşa: „Ieşind din balta Craioviţa,/ Unde-a fost crai Craiovisin,/ Văpaie, vezi plutind domniţa/ Mai argintată ca un crin.// Sub lună-i tremură cosiţa,/ În suflet poartă ca un chin,/ Plutind pe balta Craioviţa,/ Unde-a fost crai, Craiovisin./ Îşi duse viaţa-ntr-un suspin,/ Nedându-şi nimănui guriţa,/ Dar a rămas mironosiţa/ Din veacul cel de tot creştin,/ Plutind pe balta Craioviţa”14.

O altă poezie, despre care un comentator avizat (fiind chiar rudă a poetului) ne spune că ar fi fost inspirată de casa părintească şi izvorul de la poarta ei15, este intitulată Fântâna, publicată în 1892 în Literatorul, apoi cuprinsă în volumul Excelsior, în 1895: „Cunosc o fântână pe valea umbrită/ Un grangur de aur cântând m-a-ndemnat/ S-adorm între frunze de plopi şi răchită,/ Să uit de oraşul în care-am oftat./ Pe valea umbrită cunosc o fântână/ O mierlă cu care de vorbă am stat,/ Aflând că durerea o sufăr stăpână,/ A râs cât se poate, iar eu am oftat.../ Pe valea umbrită cunosc o fântână.// II/ Prin frunze ascunsă albeşte pe vale/ În lume ce caut şi ce-am căutat?/ De mine mi-e jale, de alţii mi-e jale.../ Oh! grangur de aur cu viers neuitat!/ Albeşte pe vale prin frunze ascunsă/ Izvorul ei curge de zori sărutat,/ Dar e a mea soartă la culme ajunsă.../ Oh! tainică mierlă cu râs neuitat!/ Fântâna sub frunze albeşte ascunsă”.

Despre fântâna Jianu, aflată la poarta casei poetului, Macedonski va mai scrie, inclusiv în prozele sale. Iată un text din nuvela Pomul de Crăciun16, unde poetul deplânge timpurile trecute, cu ireversibilii ani fericiţi: „O! Preacurate şi preacinstite zile ale copilăriei, cum v-aţi dus, şi cum aţi luat cu voi şi pe preacucernicul preot, cu biserica lui cu tot, biserică după nume sfântul Ioan Sevastos (în realitate Sf. Ioan Sebastian n.n.) din mahalaua Cernăteştilor, în dosul fântânei Jianului”. De aceeaşi fântână vorbeşte tot aici, când descrie casa copilăriei din Craiova: „... locuiam într-o casă mare, cu coperiş de şindrilă ţuguiat, având pe fiece colţ al lui câte-o sfârlează de tinichea ruginită, ce înfăţişa un cocoş, şi ce scârţâia ca un scârstei de cum se apuca vântul să sufle. Această casă era înconjurată cu stufuri de trandafiri de dulceaţă ce întocmeau împrejurul ei nişte minunat de vesele grădiniţe între verzile zăbrele ale micilor garduri ce le despărţeau de curte. Mare, de te pierdeai în ea, era în sfârşit curtea, din fundul căreia pornea, spre mai pomenita fântână a Jianului, o grădină de pomi roditori ce se tot prăvălea până se înfunda într-o mlaştină, în care creştea trestia şi papura”17.

Din cercetarea noastră, fântâna Jianu a fost construită în jurul anului 1800 de boierul Hagi Stan Jianu, mai precis înainte de iulie 1796, data morţii acestuia18. Situată într-o mahala de la marginea Craiovei de atunci, la fântâna pomenită căruţaşii obişnuiau să poposească aici, spre a-şi adăpa animalele. Rapid, ea a devenit una din sursele principale dealimentareale mahalalei şi nu numai, sacagii vânzând apă de aici în tot oraşul. Numele fântânii vine de la numele boierului care a construit-o, dar tradiţia îl asociază în mod eronat cu cel al vestitului haiduc Iancu Jianu, despre care se spune că ar fi poposit odată la un han din apropiere. La mijlocul secolului al XIX-lea, în imediată apropiere, pe locul actualei Grădini Botanice, se afla casa familiei lui Alexandru Macedonski, „în dosul fântânei Jianului”, cum ne precizează însuşi scriitorul.

Rondelul coroanelor nepieritoare evocă Lunca Jiului, aflată la marginea oraşului Craiova, locul de scaldă al craiovenilor, deci şi al poetului, în copilărie: „Coroane-n veci nepieritoare/ Dintre frunzişurile mari/ Ale bătrânilor stejari:/ Mi-aşterne umbra sub picioare.// Ducându-mi paşii solitari,/ Pe sub pădurea cântătoare,/ Coroane-n veci nepieritoare/ Simt în frunzişurile mari.// Aleea e-n apus de soare. –/ Se urcă flacări tot mai tari,/ Şi se răsfrâng, scânteietoare,/ Printre copacii seculari,/ Coroane-n veci nepieritoare”19.

Alt poem, Rondelul oraşului de altădată, este o evocare sentimentală a Băniei: „Era oraşul de-altădată/ Sub plopi de-argint, muiaţi în soare,/ O verde oază fermecată/ Cu repezi ape cântătoare.// Pe-oricare străzi cântau izvoare,/ Şi sărutat de flori ce-mbată,/ Trăia oraşul de-altădată/ Sub plopi de-argint, muiaţi în soare.// Prostimea chiar era bogată./ Prin curţi aveau, mai toţi, cuptoare./ În beciuri se ţeseau covoare,/ Ş-o viaţă-n veci îmbelşugată/ Trăia oraşul de-altădată”20.

După cum am văzut, Craiova se regăseşte descrisă şi în proza lui Macedonski21. Într-o altă povestire, intitulată Dramă banală, scrisă în anul 189622, este relatat episodul morţii bunicului Dimitrie Pârâianu (în nuvelă, „Serdarul Calomfil”), cei doi fraţi, Pavel şi Grigore, nepoţii defunctului (în realitate Dimitrie şi Alexandru) fiind luaţi de mama lor, „acea doamnă, cu totul frumoasă, deşi plânsă sub voal”) de la şcoală, cu trăsura, pentru a participa la nefericitul eveniment. Iată o succintă descriere a traseului, prin oraşul în parte recognoscibil, de la „Gimnasiul mare” şi până la casa lor din „Mahalaoa Sf. Ioan Sebastian”: „Zgomotul cu care fusese trântită portiera caleştei, tropătul cailor ce treceau de Foişorul-de-Foc şi ieşeau în podul cel mare al Craiovei, faimoasa cale a Unirei, ce începe cu Valea Vlăicei şi sfârşeşte cu Fântâna cu Ţeapă, totul îi interesa. În dreptul cofetăriei lui Struhală, caii fură siliţi să-şi domolească mersul, căci lumea ce se îmbulzea de-a lungul prăvăliilor năvălea spre mijlocul podului. Părea că s-a întâmplat ceva neobicinuit. La Cazin, în piaţa ce desparte clădirea de uliţă, o masă coperită cu postav roşu, cu călimări şi cu tot ce trebuie de scris pe ea, sărea în ochii trecătorilor şi aduna mulţimea împrejur, trâmbiţa – stacojie, cum era marele eveniment, îndeplinirea aspiraţiunilor generaţiunei de la 1848 – adică domn străin şi o dinastie dintr-o casă domnitoare. Craiovenii – boieri, negustori sau meseriaşi – în parte îmbrăcaţi încă cu paltoane de iarnă – iscăleau pe capete, şi, flocoşi ca nişte urşi, mormăiau, scoţându-şi focul pe domnia pământeană şi proorocind fericiri viitoare. Mai jos de Cazin, înapoi spre casa lui «Barbă-rasă», magazinul de mode al lui madam Kati Riedl se încărca pe dinafară, pentru luminaţia ce avea să se facă seara, cu felinare de hârtie şi candele de mai multe feţe. Croitorul Ştanghelmann expunea la fereastră jiletci «Bismark», ca faţa năutului prăjit. Acest nume nu era însă urzit să rămână numai al unei jiletci. El păstra Europei o surprindere; avea în curând să fie scuipat, peste lumea latină, de tunurile Krupp. Donjuanii grădinei liceului se opreau dinaintea geamului prăvăliei lui Ştanghelmann, nu mai puteau de dragul jiletcelor prusăceşti şi, când se depărtau, lăsau în urma lor scârţăirea de bonton a ghetelor de «Hula»”23.

Prin „bariera Amaradiei24", după slujba de pomenire, cosciugul cu trupul neînsufleţit al lui „taica-moşu”, urcat într-o căruţă, urmat de numai patru, cinci trăsuri, părăseşte Craiova spre a ajunge la sfârşitul zilei la cimitirul de pe moşia Pometeşti, lăsând în urmă doar „un nor de praf alburiu”25.

1 Vezi Ion Munteanu, Macedonski – nostalgia copilăriei, în Caiete macedonskiene, vol. I, Bucureşti, Editura Eikon, 2019, pp. 135-146.

2 Cf. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Madrid-Paris-Roma-Pelham N.Y., Fundaţia europeană Drăgan, Editura Nagard, 1980, unde, la pagina 458, mai aflăm că tânărul Macedonski „era slab, palid, cu păr blond, buclat, fugea de zarvă şi făcea probabil chiar de atunci stihuri (s.n.). Cu versuri de rezonanţă eminesciană îşi amintea şi el trecerea prin clase: „Neschimbat nu e nimica, iar de sigur, tabla veche/ E la locu-i şi’n picioare a şcolarilor pereche/ Dinainte-i s’află iar;/ Parcă-i văd cu creta’n mână înmulţind atâtea ixuri,/ Că de-astfel de zăpăceală dă chiar profesorul chicsuri,/ Pe când banca cea din urmă joacă dame şi ţintar!”. Am subliniat cuvântul „probabil” din aprecierea lui Călinescu deoarece în paginile următoare vom demonstra că Macedonski, cu certitudine, va începe să scrie versuri încă din perioada copilăriei şi a primei adolescenţe trăite la Craiova, ca elev de 12-13 ani. El va continua să compună poeme în Cetatea Băniei, majoritatea de inspiraţie „paşoptistă“, şi după absolvirea cursurilor şcolare, până la plecarea în prima călătorie în străinătate. Iată cum se vedea Macedonski, „în lyceul din Craiova”, conform prefeţei la Cartea de aur a lui... (Despre Alexandru Macedonski – Note biografice şi critice –, Stabilimentul Graphic Albert Baer, Strada Numa Pompiliu, 1902, p. 6): „era o natură concentrată şi serioasă, şi cu toate că nu era între premianţi, avusese darul încă de atunci, se inspire sympathii ce i-au remas credinciose. Expansiv şi tot de o dată sfios, viaţa lui, se schiţează de atunci chiar, ca o luptă cu sine... Acesta luptă a fost mare şi pote că durează încă în poet care nu o dată spune intimilor cât rău i-a făcut şi îi face sinceritatea şi timiditatea... Şi’l poate închipui ori-cine ce era pe băncile şcolei, în acest oraş al Craiovei pe care l’a iubit atât”...

3 G. M. Furtunescu, directorul liceului, la 29 noiembrie 1869 îi eliberează „Certificatu scolasticul prin quare se ncredentiedia quo scolariulu Alessandru Macedonschi a terminat anul şcolar 1867-68, Clasa a IV-a a Liceului/Gimnasiului Mare din Craiova, la obiectele: Purtare (bună), Limba română şi latină (binişoară), limba elenă (binişor), Istorie şi Geografie (bine), matern (binişor), naturale (repetând examenul, binişor), franceză (bine), religie (binişor), desen (binişor)”.

4Alexandru Macedonski, Poesii – Prima-verba, Bucureşti, Tipografia E. Petrescu-Conduratu, Strada Colţei-Batişte, 42, 1872.

5 Idem, p. 58.

6 Mihai Zamfir, în Introducere în opera lui Al. Macedonski, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, la p. 51 scrie: „Din tinereţe, atunci când poezia reprezenta pentru el ieşirea din diurn şi mai puţin un mod de existenţă, lui Macedonski i-a rămas nostalgia ideii de poezie egală cu spontaneitatea. Poetul este fiu al muzelor, creează nesilit, ascultându-şi doar inima”.

7 Alexandru Macedonski, Op. cit., pp. 1-3.

8 Mihai Zamfir, Op. cit., p. 83.

9 Alexandru Macedonski, Op. cit., pp. 4-8.

10 Idem, pp. 59-60.

11 În septembrie 1869, Macedonski scrie poezia La defunctul meu părinte, Generalul Alex. D. Macedonski, inclusă în volumul Prima-verba, cu menţiunea „Bucuresci, 1869“. În manuscris, însă, ea este datată: ,,Viena, ’70. noiembrie 29. În capitala Imperiului Austro-Ungar, tânărul poet va scrie mai multe poezii, unele rămânând în manuscris, cum sunt La lira mea, Invocaţie, Adio la Mari, Târziu, Cântecul păstorului, transcriind din creaţiile anterioare de la Craiova: La douleur (,,21 martie 1870"), Înconjurarea Vienei – Ioan Sobietzki, Chanson polonaise, Cântec popular-marş ş.a.

12 G. Călinescu, Op. cit., p. 458.

13 În literatura română, primul care vorbeşte despre această legendă este Bogdan Petriceicu Haşdeu, în lucrarea Originile Craiovei. 1230-1400, Bucureşti, Tipografia Laboratoriloru Romani, strada Academiei, 19, 1878. Aici, eruditul nostru scriitor îl citează pe profesorul francez Théodore Margot care, în lucrarea O victorie în cele şapte-spre-dece districte alle României, aminteşte şi respectiva poveste, culeasă în timp ce locuia în Craiova. În anul 1900, aflăm din Legendele Craiovei (1): Legenda cartierului Craioviţa („Monitorul de Oltenia”, din 1 septembrie 2019) că „poeta Lucilla Chiţu prelucrează informaia într-o legendă-nuvelă, în limba franceză. Ulterior, Atanase Georgescu reproduce în revista Ramuri textul integral din limba în care a fost scrisă, dar adaugă o altă variantă a aceleiaşi legende, auzită de la bunica sa, care a petrecut 10 ani în mahalaua Craioviţei”. Conform publicaţiei menţionate, „legenda spune că la naşterea unei copile de voievod şi domn al ţinutului, părinţii nesocotesc obligaţia de a da onorurile cuvenite ursitoarelor. Acestea se răzbună crunt, hotărând că fata va trăi numai atâta vreme cât nu-şi va părăsi încăperea unde se născuse. Dar cum va săvârşi imprudenţa să treacă pragul, oraşul se va scufunda şi fata, împreună cu toţi locuitorii, vor pieri în adâncuri. Un tânăr şi chipeş împărat se îndrăgosteşte de fata zărită, întâmplător, la fereastră, dar osândită de ursitoare să rămână până la moarte în temniţa ei de aur. Îi culege şi îi azvârle la fereastră cel mai minunat buchet de flori. Domniţa îl primeşte, ducându-l la buze şi sărutându-l, în semn că-i împărtăşeşte iubirea. N-o poate însă căpăta de soţie, din pricina blestemului. Tatăl, voievodul, îl refuză. Dar, tânărul împărat nu se descurajează. Îşi câştigă de partea lui pe una dintre slujitoarele palatului. Cu ajutorul ei, încearcă s-o răpească, dar, de cum păşesc peste pragul încăperii, se dezlănţuie o vijelie cumplită, Jiul se revarsă din matcă, pământul se zvârcoleşte şi oraşul începe, încet, să se scufunde. Pentru câteva clipe, spune legenda, s-au mai zărit în adâncurile întunecate panaşul argintiu al tânărului împărat şi rochia albă a iubitei sale, dar curând au pierit şi acestea”.

14 Alexandru Macedonski, Poezii, Postfaţă, tabel cronologic, aprecieri critice şi bibliografie Aureliu Goci, Bucureşti, Editura Gramar, 2009 p. 121

15Alexandru Mitru, Acasă la Macedonski, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1976. La pagina 39, autorul notează: „Şi fântâna Jianu, de unde a sorbit el apă, încă se mai păstrează. O tradiţie craioveană susţine că la aceasta se şi referă Macedonski când scrie: Cunosc o fântână pe valea umbrită...“.

16 O primă versiune a povestirii, în care însă nu apare fântâna Jianu, cu titlul Pom de Crăciun, dedicată „fiilor şi fiicei mele: Alexandru, Nikita, Pavel, Constantin şi Anna Macedonski”, o regăsim în Cartea de aur a lui Alexandru Macedonski, Stabilimentul Graphic Albert Baer, Strada Numa Pompiliu, 1902, pp. 80-84. Versiunea la care facem noi trimitere, Pomul de Crăciun, Macedonski o publică abia în numărul 1, din 7 ianuarie 1920, al revistei Universul literar (director Stelian Popescu), cu dedicaţia: „Fiilor şi fiicei mele: Alexis-Alexandru, Nikita, Pavel, Hyacint-Dinu şi Nina”, chiar în deschiderea publicaţiei, pp. 3-4. De menţionat că în acelaşi număr al revistei, la pagina 11, Nikita (în sumar este menţionat Nichita!) Macedonski, fiul poetului, publică povestirea Isus.

17 Vorbind despre proza autorului, Mihai Zamfir, în Op. cit., p. 193, scria: „Prozatorul Macedonski egalează poetul; pe plan stilistic, valoarea prozelor din Cartea de aur nu rămâne cu nimic în urma celor mai reuşite poezii din Excelsior şi din Poema rondelurilor. Ca şi în poezii, cantitatea excesivă şi exerciţiul epatant grevează în multe pagini, dar câteva realizări simboliste pure răscumpără din plin tribulaţiile prozodice eşuate”.

18 Hagi Stan Jianu, fiul paharnicului Chiriac Jianu, a fost un boier craiovean care a ocupat de-a lungul anilor mai multe ranguri şi funcţii importante: „biv. Logft. za Vist. în 1768, paharnic în 1780 sub Alexandru Vodă Ipsilanti, biv Vel Postelnic până în 1790, în timpul domniei fanariote a lui Nicolae Mavrogheni, paharnic până în 1794". Conform lui Nicolae Iorga în Oraşele oltene şi mai ales Craiova pe pragul vremilor nouă (1760-1830), Craiova, Biblioteca Arhivele Olteniei, nr. 2, Editura Scrisul Românesc, f.a, boierul Jianu ar fi avut şi misiuni diplomatice în străinătate (s-ar fi dus la Constantinopol pentru a înlesni domnia vornicului Ştefan Pârşcoveanu). A fost şi epitropul averii boierilor Obedeanu, dar şi ctitor de biserici. Iată cum îl descrie Iorga în lucrarea amintită: „O biserică a Jianului are drept ctitor pe Hagi Stan Jianul cel bătrân, care fusese la Ierusalim pentru Hristos şi apoi la Constantinopol pentru Domnia Pârşcoveanului. Trăia încă pe la 1790, având familie multă, dar simţindu-se nenorocit între fii stricaţi şi bolnavi, între nurori leneşe şi trufaşe şi cu un nepot de fiu mut şi idiot”... Hagi Stan Jianu ridică şi Biserica Băşica, împreună cu tatăl său, dar opera sa rămâne biserica din Preajba. Aici construieşte lăcaşul de cult cu chilii pentru monahi şi oameni săraci, biserica fiind transformată apoi în schit, dar şi şcoală (cea mai veche şcoală sătească din zonă), han şi conac. Pe lângă acestea, din construcţiile lui Stan Jianu, în Craiova s-a mai păstrat una dintre casele lui, aflată pe strada „Constantin Lecca” (fosta stradă „Comuna din Paris”).

19Alexandru Macedonski, Op. cit., pp. 123-124.

20 Op. cit., pp. 121-122.

21Prin nuvelele sale lirice şi poemele în proză, ne spune Mihai Zamfir, „Macedonski a făcut posibilă apariţia prozei simboliste de la pragul secolelor, deschizând drumul Tradem, Ştefan Petică şi I.C. Săvescu. Dar mai ales pe acela al lui Dimitrie Anghel; fără prozele din Cartea de aur, poemele miniaturale ale lui Mitif n-ar fi existat”.

22 Vezi Alexandru Macedonski, Cartea de aur a lui…, Stabilimentul Graphic Albert Baer, Strada Numa Pompiliu, 1902, pp.190-212, povestirea fiind dedicată lui Constant Cantilli, ,,credinciosul meu discipol, poetul simţitor şi delicat”. Mihai Zamfir, în Op. cit., p. 208, introduce această proză, alături de altele, în seria ,,nuvelelor lirice evaluate”. Iată textul: ,,Dar, încă din primii ani ai Literatorului, se schiţează deja o depăşire a experimentului; găsirea formulei nuvelei lirice, atât de proprie lui Macedonski, pune capăt incertitudinilor stilistice. Cu nuvela lirică evoluată (Între coteţe, Dramă banală, Zi de august, O noapte în Sulina etc., etc.), prozatorul găseşte un drum original în îmbinarea fericită a sugestiilor prozei simboliste cu filonul autohton“.

23 G. Călinescu, în monumentala sa Istorie a literaturii, nu aminteşte de această nuvelă. Se pare că celebrul critic nu l-a înţeles sau nu l-a studiat îndeajuns pe prozatorul Macedonski, de vreme ce povestiri precum Zi de august, Ouă de Paşti, Verigă Ţiganul, Pomul de Crăciun, Între coteţe, Nicu Dereanu ş.a. nici măcar nu sunt semnalate. El se mulţumeşte să facă doar aprecieri sumare şi deseori lapidare, precum: ,,Proza lui Macedonski este exclusiv poetică şi când se sileşte să romanţeze, rezultatele sunt meschine.”; ,,Un număr de «nuvele fără oameni», adunate apoi în Cartea de aur, sunt nişte nature moarte şi tablouri de atelier în maniera lui Th. Aman, cu multă expoziţie de mobilier şi colorit viu.”; ,,Casa cu no 10 este de asemeni un muzeu tăcut în care lucrurile vorbesc singure, evocând pe om” (p. 467). Nici despre Thalassa şi versiunea în limba franceză nu găseşte decât să noteze: ,,Pentru limba franceză, Le calvaire de feu, specie de imn frenetic al simţurilor, e o proză ce sperie prin stilul flamboaiant. Inspiraţia e byroniană, cu sălbăticii scitice, orgia de senzaţii aminteşte pe D’Annunzio. În româneşte, cât s-a tradus de către autorul însuşi, surprinde prin invenţia verbală mult mai crudă şi mai originală. Asprimea limbii se potriveşte violenţei barbare a delirului”; ,,Macedonski e întâiul metaforist profesional. Dar desigur 200 de pagini de asemenea virtuozităţi sfârşesc prin a plictisi.” (p. 468).

24 Tot în Cartea de aur, în povestirea Bariera Şimnicului (pp. 213-216), Macedonski ne vorbeşte despre o altă ieşire-intrare din/ în Craiova, ,,pe unde se apucă drumul spre Valea-Viei”, respectiv spre moşia şi conacul familiei de pe Valea Amaradiei. Se pare că este vorba despre una şi aceeaşi barieră.

25 Deşi nu ne-am propus să analizăm acest subiect, suntem de părere că exegeţii oneşti ai operei lui Macedonski, care au avut în primul rând dispoziţia de a o citi atent (Adrian Marino îşi va fi exprimat temerea că, „în treacăt fie spus”, proza macedonskiană este ,,puţin cunoscută“), găsesc în nuvelele lui lirice (fie că sunt fantezii ale unui alter-ego al scriitorului, fie că abundă în date autobiografice, ca în Dramă banală) adevărate ,,bijuterii ale prozei artiste” (Mihai Zamfir). Nicolae Manolescu descoperă şi el asemenea proze „absolut remarcabile” („Trecerea Olteţului este o bijuterie de exactitate şi de concizie. Între coteţe e o fantasmagorie despre revolta păsăretului din ograda lui Pandele Vergea“; „Thalassa este neîndoielnic cea mai izbutită dintre aceste proze, deşi foarte rar i s-a acordat locul meritat”). Însă cel care îi va face dreptate în cea mai mare măsură este Adrian Marino care, în volumul Opera lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p. 531, îl consideră pe Macedonski a fi „întemeietorul prozei artistice româneşti, capul de serie al unei direcţii care va da pe D. Anghel, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi şi pe toţi autorii noştri actuali de «proze lirice», «poetice», dintre care unii vor fi miraţi, poate, de o astfel de genealogie, care le este totuşi proprie”.