Un exerciţiu de admiraţie, şi nu doar atât, face poetul sătmărean George Vulturescu în noul volum dedicat scriitorului Doinaş (George Vulturescu, Ştefan Aug. Doinaş. Avatarurile primei postumităţi, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2022).Vorbim de un studiu riguros, obiectiv şi revelatoriu, rezultat al unei laborioase cercetări doctorale care continuă demersul exegetic din cealaltă lucrare, dedicată poeziei (George Vulturescu, Stefan Aug. Doinaş. „Tiparele eterne” şi poetica orizontalităţii, Cluj-Napoca,Editura Şcoala Ardeleană, 2018), cartea de faţă focusându-se pe proza, teatrul şi poveştile pentru copii ale marelui nostru poet, pe trecerea în revistă a unor importante interpretări critice ale operei sale şi a unor mărturisiri inedite, rezultate din interviuri şi dintr-un discurs aniversar.Totodată, după cum mărturiseşte George Vulturescu, noul volum se doreşte a fi un omagiu adus lui Doinaş la împlinirea a o sută de ani de la naştere.

Despre T de la Trezor, singurul volum de proză publicat de Doinaş (Editura Fundaţia Culturală Secolul 21, 2000), cât s-a putut exprima critica literară până la moartea autorului(survenită în 2002), întâlnim în primul capitol al lucrării, intitulat Sub semnul secundarului,catalogări generice precum: „joc literar şi critică a existenţei” (Alex Ştefănescu), „experiment” (Daniel Cristea-Enache), „construcţie siameză în oglindă” (Paul Aretzu), „testament intelectual al unui mare poet” (Solomon Marcus) ş.a. Chiar Doinaş se consideră, în Avertisment, „prozator veleitar, hrănit prea mult cu substanţe imaginare”.Însă i se potrivesc şi lui rândurile pe care le-a scris despre un alt confrate prozator: „Echinoxul nebunilor, cele nouă povestiri cu o tramă epică aproape disparentă, ne impune un artist al frazei şlefuite şi al parabolei sugestive, un emitent creator de atmosferă lirică şi enigmatică, un pasionat al mişcărilor umane rituale şi al descrierilor emblematice. Simţul tenebrosului şi al fantasticului, propensiunea spre crepuscular, evocarea unor peisaje ce par să ţină mai mult de nişte introspecţii onirice decât de traversarea realului, miticul şi aventurosul – toate acestea îl fac pe Baconsky să-şi «inventeze» o serie definitorie de precursori, de la Kafka la Borges, de la Lampedusa la Julien Gracq.” ( Ştefan Aug. Doinaş, A.E. Baconsky – fervoare şi intransigenţă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980, pp. 184-185).Cuvintele lui i se potrivesc şi lui Macedonski, pentru Thalassa. Marea epopee. Dar se întâmplă, cum constată George Vulturescu cu părere de rău, şi în cazul prozatorului Doinaş„ceea ce s-a întâmplat întotdeauna cu scriitorii percepuţi plenar ca poeţi (Macedonski, Arghezi, Voiculescu, Baconsky), ale căror realizări în proză au fost «îngropate» într-un plan secund creator” (George Vulturescu, Op. cit., p. 7).

Despre Brutus şi fiii săi, piesa de teatru a lui Doinaş, scrisă într-o perioadă de exil voluntar (1956), când lucra ca dascăl în satele de la poalele Apusenilor, George Vulturescu ne aduce detalii suplimentare. El leagă subiectul piesei de întâmplările dramatice care se desfăşuraseră cu puţini ani în urmă: îndepărtarea lui Lucian Blaga din învăţământul superior şi neputinţa lui Doinaş, ca student al magistrului, de a-şi mai susţine licenţa cu titlul Tragic şi demonic. Pentru „dramaturg”, vremurile sunt vitrege şi neroditoare şi, deşi I. Negoiţescu l-a încurajat în a scrie şi alte piese de teatru, Doinaş „nu va mai încerca alt subiect în genul «dramatic»”. Însă va scrie savuroase „poveşti cum altele nu-s”, pentru copii.

Partea a doua a cărţii, întitulată Ştefan Augustin Doinaş în istoriile contemporane, este o crestomaţie de texte comentate din critica de receptare şi interpretare valorică a operei poetului, amintind de cunoscutele fişe de lectură ale studenţilor sau cercetătorilor oneşti, atenţi la detalii. Aici sunt trecute în revistă (cu aprecieri personale ale exegetului, completări de date sau cu necesare exerciţii de atitudine, de analiză comparativă şi corectă contextualizare) poziţionările critice faţă de opera lui Ştefan Aug. Doinaş ale lui Eugen Simion, Eugen Barbu, I. Negoiţescu, Laurenţiu Ulici, Al. Piru, Virgil Nemoianu, Ştefan Borbély, Marin Mincu, Dumitru Micu, Ovid S. Crohmălniceanu, Gheorghe Grigurcu, Marian Popa, Geo Vasile, Ioan Holban, Alex Ştefănescu, Nicolae Manolescu, Mircea A. Diaconu şi Ion Pop. Interesant şi atractiv este faptul că, aristotelician fiind, în ideea în care „prieten îmi este Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”, poetul George Vulturescu îşi exprimă deplinul acord cu parte din aceşti comentatori avizaţi, polemizând însă colegial cu alţii, din dorinţa de a repune opera mentorului său într-o lumină cât mai clară, fără deformatoare umbre de contur.

Cel de-al treilea capitol poartă un titlu la fel de incitant: Ştefan Aug. Doinaş – un „simulator”, disimulant?. „Problema pe care o ridică Ştefan Aug. Doinaş în poetica sa, ne spune autorul, este legată de răspunsul pe care îl avem faţă de sinceritatea în artă. Este autorul sincer? Pe cine înfăţişează el? Rând pe rând, vedem cum Ştefan Aug. Doinaş subminează eul creator al poetului, îl despoaie şi-l derogă de la o reprezentare reală” (George Vulturescu, Op. cit., p. 135). În cuvintele lui Doinaş: „Exibarea eului liric celui mai profund are loc pe o scenă de cultură, adică prin intermediul unor ficţiuni care-i garantează audienţa tuturor celorlalte euri” (Ştefan Aug. Doinaş, Măştile adevărului poetic, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1992, p. 81). Este vorba despre simulare şi mască, spre a răspunde unei funcţii a lumii „ca teatru”, „o funcţie a jocului”, deoarece „activitatea ludică nu pune în lumină nimic altceva decât pe sine însăşi”. Este ceea ce susţine şi criticul Mircea A. Diaconu, potrivit căruia ,,eul poetului nu poate apărea decât «travestit»: el îmbracă, citim, diverse costume, de tip arhetipal, de tip colectiv, de tip istoric, de tip convenţional-artistic, de tip simbolic” (George Vulturescu, Op. cit., p. 136).

Aşadar, autorul ni-l prezintă pe Doinaş ca un îndrăgostit de „joc”, jocul fiind înţeles ca „activitate liberă şi ingenioasă”, dar care îşi creează propriile legi, chiar pe parcursul jocului. Ceea ce remarcase şi Radu Călin Cristea (în „Cuvânt înainte” la ediţia din 1987 a volumului Foamea de Unu, Bucureşti, Editura Eminescu, p. XI): „Lirica lui Doinaş se joacă încontinuu, este avidă să respecte ori să sfideze convenţiile, îşi născoceşte personaje şi lumi fabuloase, dar, îndeosebi, se lasă pradă cuvintelor, într-un spectacol ludic de o desăvârşită savoare.”

Despre predispoziţiile spre simulare ale tuturor membrilor Cercului Literar de la Sibiu vorbea şi Mircea Iorgulescu, într-un interviu din 1997, trimiţând la replica frecventă a lui I. Negoiţescu: „Nu uita, eu sunt mascat”. Iar despre sine, Doinaş mărturiseşte: „Ei, într-un anumit fel şi eu port o mască, care mi-a atras multe glorii şi multe ponoase” (Ştefan Aug. Doinaş în dialog cu Mircea Iorgulescu, în România literară, nr. 22, 8-14 iuie 2012).Şi cum n-ar fi purtat o mască, de vreme ce, în 1982, când publica traducerea lui Faust a lui Goethe, în introducerea intitulată Faust ca homo europaeus, Doinaş teoretiza „masca” şi „multiplele ipostaze existenţiale ale europeanului”? Când, citându-l pe Paul Valéry, extindea sensurile dintre „mască şi demonism” spre „proteism”? (...,,Goethe, Poet şi Proteu, trăieşte o cantitate de vieţi prin intermediul uneia singure...”). Când i-a tradus poeziile lui Fernando Pessoa (Atlas de sunete fundamentale, Cluj-Naoca, Editura Dacia, 1988), unde în poemul Autopsihografie regăsea versul „Poetul este simulator”? („Un poet e-un imaginator”, traduce Dinu Flămând în Fernando Pessoa, Opera poetică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011).

Două interviuri inedite, luate poetului de George Vulturescu, în 1995, şi Mirela Retegan, doi ani mai târziu, precum şi discursul poetului la Colocviul de literatură de la Satu-Mare, din 24 aprilie 1977, intitulat Poeţi contemporani: Ştefan Aug. Doinaş – 75 de ani, încheie acest substanţial şi foarte interesant volum. Aflăm din ele noutăţi, cum ar fi această mistificare: la 23 de ani, când a scris Mistreţul cu colţi de argint, Doinaş nu-l citise încă pe Macedonski. Aşadar, pretinsa lui replică, dată prin amintitul poem Nopţii de decemvrie, cum au consemnat unii interpreţi, nu este decât o invenţie a criticii, ne asigură Doinaş.

Volumul poetului George Vulturescu este şi un discurs afectiv, savant construit, binevenit în spaţiul cultural actual, despre un scriitor de primă mărime al literaturii române.