La origine teză de doctorat, coordonată de reputatul profesor universitar şi apreciat critic şi istoric literar Eugen Negrici, cartea Ilonei Duţă, Expresionismul în literatura română. Poetici expresioniste ale crizei de identitate este o lucrare de referinţă, de înaltă ţinută academică, dedicată explorării uneia dintre cele mai prolifice mişcări literar-artistice de avangardă. Volumul propune o abordare genetică a acestei estetici, identificând structurile generative fundamentale, precum şi anumite modele de scriitură prin care expresionismul s-a propagat în aria modernismului, neomodernismului şi postmodernismului. După cum mărturiseşte în argumentarea lucrării, autoarea întreprinde o „încercare de a releva adevărata adâncime existenţială a expresionismului şi forţa sa de a transcende graniţele contextual-istorice ale unor mişcări sau curente, respectiv de a alimenta gestica interioară a creativităţii poetice dincolo de afilieri programatice”. Amplificată de crize profunde care au zguduit gândirea occidentală la începutul secolului trecut (cea a reprezentării, specificată drept criză a subiectului şi obiectului, colapsuri sociale şi existenţiale, marasmul umanismului etc.), mişcarea expresionistă rămâne structural ataşată de un complex al recesiunii, dovedindu-şi longevitatea prin coerenţa cu care a marcat scriituri dintre cele mai diferite (moderniste, neomoderniste, postmoderniste), traversând un astfel de spectru literar, indubitabil, dincolo de suprafaţa stilistică, la nivel de adâncime. În acest sens, expresionismul este considerat în lucrarea de faţă un adevărat „rit estetic de trecere”, care funcţionează în contexte de criză, având efect purificator (în sensul aristotelician al catharsis-ului) prin demascare şi problematizare. De altfel, caracterul „demascator” este evocat în majoritatea studiilor consacrate mişcării.

Pentru a-i demonstra caracterul de „rit de trecere”, secţiunea teoretică a lucrării realizează o descindere în „ordinea discursului” estetic expresionist (potrivit modelului foucaultian), urmărind atât dinamica configurării în jurul unui „vag obiect discursiv” (expresie/ expresivitate), cât şi un set de trăsături distinctive capabile să îi surprindă unicitatea şi să îi definească profilul, dincolo de confuziile provocate prin similitudinile cu sensibilitatea explozivă a romanticilor, destul de frecvente în numeroase demersuri critice. În ordine diacronică, această estetică îşi construieşte discursul recapitulând esteticile precedente (naturalismul şi impresionismul, de unde bipolaritatea fixată de Worringer ca „abstracţie şi intropatie”, „mistica şi scolastica” expresionismului), tocmai în vederea transcenderii lor. Un posibil model teoretic dispune de trăsături inconfundabile, cum ar fi: „schizoidia subiectului” („subiectul sfâşiat între transcendenţa codului şi imanenţa pathosului”), aspect care determină alternanţa între stilistica „regresivă” a mitului şi stilistica „proiectivă” a utopicului („Măştile sfâşierii: dedublarea imaginarului între regresia mitică şi proiecţia utopică”); criza comunicării şi a alterităţii (manifestată prin inflaţia de monologuri, trăiri paroxistice, rupturi „între Sine şi Celălalt”); carnavalescul devenit un „simptom al stării generalizate de criză”.

Definit drept un „travaliu peratologic” care acţionează prin mecanisme de „ritualizare şi transfer”, expresionismul se manifestă în dinamica mişcărilor literare exact prin această dimensiune a capacităţii de a surmonta diferitele tipuri de crize: „Dificultatea teoretizării expresionismului vine chiar din caracterul său funcţional, fantasmatic (noul pathos programatic este el însuşi o fantasmă retorică, după cum fantasmatice sunt apelul la primenirea emoţională a omului, antropocentrismul asumat, exaltarea, paroxismul, extazul ca mărci ale recuzitei sale estetice etc.), căci expresionismul îndeplineşte o funcţie rituală, în raport cu care toate efectele stilistico-retorice cunoscute sunt doar urmele acestui travaliu; este ceea ce îl diferenţiază în mod substanţial faţă de toate celelalte estetici congenere de la care împrumută trăsături, mărci, figuri, dar numai pentru a executa acest rit de transgresiune estetică a unei stări generalizate de criză.” – se precizează în Argument.

Pornind de la acest model teoretic, poeticile expresioniste abordate de-a lungul lucrării aparţin unor paradigme estetice şi epistemice diferite (modernism, neomodernism, postmodernism), demonstrând fertilitatea mişcării afirmate programatic în urmă cu un secol. Grefate pe tipologia întocmită de Liviu Petrescu (în Poetica postmodernismului, 1998), modelele poetice ale medierii crizei identitare ţin seama de specificul epistemic al formei de cunoaştere aplicate căutării literare de sine: astfel, în ceea ce priveşte dubla paradigmă a modernismului (modernismul timpuriu, expresie a cunoaşterii ştiinţifice, experimentale, respectiv, modernismul târziu care promovează o cunoaştere de tip integrator, mitic), cele două „modele egologice de mediere identitară” sunt reprezentate de George Bacovia (poetica blocajului între „alternativele alb-negru ale identităţii bacoviene”) şi Lucian Blaga (poetica „voinţei constructive” prin intermediul „fabulării de sine” în orizontul şi cu materialele imaginare ale mitului). Repercutarea expresionismului în neomodernism (neoexpresionismul) este înregistrată în „cazul” Nichita Stănescu, al cărui dinamism creator reparcurge toate etapele expresionismului (etapa emoţională fovistă de la Puntea, etapa sentimentală a grupării Cavalerul Albastru, etapa abstracţionistă postbelică), trecând pragul postmodernismului sub spectrul crizei identitare. Axate pe scriitura de sine, poeticile postmoderne ale identităţii puternic marcate de criză sunt ilustrate de o cazuistică feminină („poetica sacrificială şi ritualică” a Angelei Marinescu, scriitoare aflată la intersecţia neomodernismului cu postmodernismul, „abulia identitară” a Ruxandrei Cesereanu şi „probarea silogistică a identităţii” la Marta Petreu). Centrate pe crize identitare de factură expresionistă, toate poeticile desfăşurate în spaţiul acestei lucrări au aspectul unor queste, a unor „construcţii labirintice sistematice în jurul unor forme de mediere simbolică şi de transgresiune a crizei. Ele fac totodată proba abisalităţii estetice a expresionismului care, departe de a se fi epuizat în limitele istorice ale unei generaţii disperate şi revoltate, continuă să îşi croiască făgaş prin subterana culturii, revenind la fel de problematizant, interogativ, demascator” – concluzionează autoarea în studiul argumentativ.

Lucrarea Ilonei Duţă (eminent cadru universitar craiovean, aplecat în ultimii ani şi asupra profunzimilor poeziei macedonskiene) propune, aşadar, un model hermeneutic al expresionismului şi o modalitate de reperare a fenomenului în spaţiul literaturii române, indiferent de secvenţele estetice, istorice, epistemice în care se manifestă. Este un volum de excepţie, care nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui teoretician al literaturii.