În literatura noastră de la începutul secolului trecut se pot stabili câteva raporturi între simbolism şi avangardă. Ambele curente se prezintă ca mişcări literare moderne, care cultivă noutatea, progresul, experimentează tehnici noi de scriitură şi abordează teme nefrecventate înaintea lor. Subiectul este mai vast, sub umbrela modernismului, cum spunea undeva Adrian Marino, putând intra toate curentele postromantice: simbolism, prerafaelism, expresionism, futurism, naturism etc. şi, mai ales, de avangardă, superlativul modernismului literar: dadaism, suprarealism, abstracţionism, purism etc.
Simbolismul, scria B. Fundoianu în 1922 (vezi Spre clasicismul cel nou, în Imagini şi cărţi din Franţa, ediţie de Vasile Teodorescu, Studiu introductiv de Mircea Martin, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. 157), a luptat contra imitaţiei, contra prostului gust, împotriva familiarităţii cu viaţa şi cu gustul cititorului. El a cerut şi obţinut pentru poezie dreptul de a fi obscură şi profundă, izolată şi singulară, preţioasă şi ireală, dreptul de a idealiza, chiar excesiv. Este motivul pentru care Lidia Bote notează că, la apariţia sa, simbolismul românesc a fost respins de adversari îndeosebi pe temeiul lipsei de aderenţă la tradiţii, la specificul naţional. Declarată produs exotic, de imitaţie, poezia simbolistă se vedea exclusă din cuprinsul literaturii române, în baza unor prejudecăţi. Deşi atacat de multe ori teoretic, noul curent pătrunde, treptat, peste tot, impunându-se ca o realitate evidentă nu numai în revistele mai mult sau mai puţin pro-simboliste: Literatorul, Revista literară, Românul literar, Viaţa nouă, Revista modernă etc., dar şi în publicaţiile net ostile: Pagini literare, Convorbiri literare, Sămănătorul, Viaţa literară şi artistică, unde apar traduceri din Fr. Jammes, Henri de Régnier, Verlaine, Albert Samain, Charles Guérin ş.a.
Premisele mişcării româneşti de avangardă trebuie căutate la sfârşitul secolului al XIX-lea, în transformările limbajului poetic întreprinse de simbolism, şi, îndeosebi, în primul deceniu al secolului al XX-lea, în opoziţie cu orientările tradiţionaliste. Însă, deosebirile dintre simbolism şi avangardism sunt foarte subtile (vezi Ioana Bardosi-Vultur, Literatura română de avangardă şi ludicul, în revista Vatra, nr. 4, din iulie 2019), devenind, uneori, la unii scriitori, aproape insesizabile. Spre exemplu, George Bacovia, un poet considerat unanim simbolist, poate fi citit azi, fără a diminua valoarea operei sale, ca un poet avangardist, sau, dacă nu, cel puţin ca un poet care a anticipat prin creaţia sa acest curent. Aşadar, George Bacovia poate fi considerat, aşa cum susţine Nicolae Manolescu, un precursor al spiritului care se va manifesta după război în avangardism. Iar Manolescu îşi argumenta această afirmaţie prin faptul că opera bacoviană este mult prea primitivă în raport cu arta simboliştilor, care este prin excelenţă o creaţie a subtilităţii. Estetica simbolistă a sugestiei, ce răsturnase vechea logică a poeziei, deplasând accentul pe semnificant şi pe valenţele sintaxei poetice, elibera poezia de retorică şi anecdotă, pentru ca, într-o fază imediat următoare, o serie de poeţi ce debutaseră ca simbolişti să-şi afirme, în mod spectaculos, atitudinile iconoclaste, în raport cu însăşi această convenţie. Nume sonore de scriitori avangardişti s-au ridicat din rândurile simboliştilor.
Paul Cernat, în Vase comunicante. (Inter)feţe ale avangardei româneşti interbelice, Iaşi, Polirom, 2018, p. 116-117, precum şi în articolul Avangarda ca punct de observaţie, din revista Vatra, nr. 3-4, 2019, vorbeşte şi el despre aceste curente în cultura română în termenii următori: Relaţia simbolism-avangardă poate fi urmărită (...) foarte bine la nivel sociotematic şi «mentalitar»: atât simbolismul, cât şi avangarda au cultivat masiv în poezia românească imagini urbane. Cu precizarea că simboliştii cultivă citadinul în special ca spaţiu al nevrozei şi alienării crepusculare, cultivând mai ales oraşul mic, de provincie, eventual parcurile sau marginile marilor oraşe, în vreme ce avangardiştii au o atracţie specială pentru stilul de viaţă şi pulsul metropolei, cu cosmopolitismul şi inovaţia tehnologică aferente (...). Primii au impulsuri regresive, nostalgice şi contemplative, de inadaptaţi la modernitatea socială. Şi cu trimitere directă la poetul Nopţilor: Raportul avangardism-neoclasicism poate fi examinat însă şi în cazul antijunimistului Macedonski, adept al modernităţii neolatine; «vase comunicante» există şi între diferitele formule de simbolism curent heterodox care a evoluat fie spre avangardă, fie spre modernismul mainstream, fie spre neotradiţionalismul spiritualist (zonă în care expresionismul şi abstracţionismul servesc, de asemenea, ca fermenţi, aşa cum «trăirismul» nu e deloc străin de avatarurile futurismului italian; în definitiv, şi abstracţionistul Brâncuşi e în acelaşi timp revendicabil de esenţialismul arhaic, spiritualist-folcloric, şi de avangardele constructiviste). Intranaţional, internaţional, transnaţional pe care totuşi o locuiesc (există, desigur, printre simbolişti, şi entuziaşti ai urbanului, de tip Verhaeren, sau burghezi boemi relaxaţi, ca Ion Minulescu, şi el un simpatizant al futurismului, dar aceştia sunt excepţii); cultivă apoi un ethos de aristocraţie în declin şi, introvertiţi, suferă de răul unui secol care moare; ceilalţi sunt, dimpotrivă, copiii entuziaşti ai noii lumi industriale şi ai «erei maselor»: aceştia nu mai fac figuri de captivi ai unor universuri închise sau ai unor provincii sufocante şi depresive, în care timpul lâncezeşte şi viaţa se descompune maladiv; nu mai au, în consecinţă, sentimentul insularizării ca diferenţiere şi superioritate faţă de o majoritate înapoiată şi obtuză, ci pe acela al apartenenţei la o «internaţională a spiritului nou», la o reţea intercontinentală a progresismului novist
.
Dar legăturile sunt mai multe şi mai profunde. Primii avangardişti de la noi nu-l puteau ignora pe Macedonski şi nu puteau neglija preocupările lui de a inova limbajul şi formele poetice ale timpului. Cum nici el nu a ignorat curentele literare moderniste apărute pe continent, folosind versul liber, experimentând relaţiile tainice dintre ritm şi muzicalitatea versului, adoptând structuri poetice neobişnuite. În unele poezii, Macedonski a abordat teme moderne, precum urbanizarea, tehnologia, schimbările sociale şi transformările socio-culturale. Aceste teme au fost centrale în literatura avangardistă şi au contribuit, într-un fel, la încadrarea lui Macedonski în contextul avangardei. A facilitat dialogul cu mişcările moderniste europene, precum futurismul şi dadaismul, stimulând schimbul de idei între literatura română şi cea europeană. A pus accent pe sugestie, simboluri şi imagini evocatoare, ceea ce a pregătit terenul pentru explorările suprarealiste ale avangardei româneşti. De aceea (poate cu excepţia lui Urmuz, deşi la o lectură atentă a scrierilor sale putem identifica şi aici unele tente simboliste), primii reprezentanţi ai mişcării avangardiste de la noi au avut un start simbolist. Ion Vinea (cu numele adevărat Ion Iovanaki), adevăratul promotor al avangardismului românesc, S. Samyro (Tristan Tzara, inventatorul dadaismului) şi Marcel Iancu (pictor şi arhitect) au avut o rădăcină comună: simbolismul, deşi nu s-au dedicat prea mult acestui curent.
Petre Răileanu, într-un studiu despre părintele dadaismului (Tristan Tzara şi revistele de avangardă. Bucureşti-Zürich-Paris, în Revista Bibliotecii Academiei Române, anul 1, nr. 2, iunie-decembrie 2016, pp. 107-109, şi în volumul Les Avant-Gardes. La charette et le cheval-vapeur/ Avangarda în România. Căruţa şi calul-putere, unde descrie panorama completă a avangardei în România, prezentându-i ca precursori, la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe Macedonski şi Urmuz, iar ca mesageri pe Tzara, Janco, Fondane, Brauner ş.a.), scrie: Cei trei tineri hrăniţi cu lecturi din poeţii simbolişti francezi şi belgieni consideră că estetica simbolistă răspunde cel mai bine nevoii lor de originalitate şi de non-conformism în raport cu valorile trecutului. Se cunoaşte că cei trei au editat, la începutul secolului trecut, revista Simbolul, în care Alexandru Macedonski era invitat să publice. Referitor la acest aspect, Petre Răileanu consemnează: Poate părea curios ca o revistă de tineri animaţi de dorinţa de a se despărţi de trecut şi de a aduce în spaţiul culturii române cele mai noi tendinţe în poezie şi o nouă articulare între text şi imagine să publice în deschiderea celui de-al doilea număr (Simbolul, 15 Noiembrie 1912) un text (macedonskian n.n.) datând din 1895. Poezia Ură a apărut în volumul Excelsior în anul menţionat: «Dacă-aş fi trăznet v-aş trăzni,/ V-aş îneca dacă-aş fi apă,/ Şi v-aş săpa mormântu-adânc/ Dacă-aş fi sapă./ Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura,/ Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge,/ V-aş urmări dacă-aş fi glonţ/ Şi v-aş ajunge./ Dar eu, deşi rămân ce sunt,/ O voce-adâncă îmi murmură/ Că sunt mai mult decât orice/ Căci eu sunt ură». Tânărul Samyro găseşte în această poezie, de o remarcabilă perfecţiune formală, starea de spirit care-l animă şi pe care o va distila în manifestele Dada într-un discurs direct, de-poetizat: revoltă, dezgust, respingerea convenţiilor artistice.
Trebuie menţionat că, alături de poetul Nopţilor, printre colaboratorii revistei Simbolul se numără I. Minulescu, A. Maniu, Tristan Tzara (care debutează cu versuri), Iosif Iser (cu grafică), Adrian Maniu, Emil Isac, Claudia Millian, Ch. Poldy. Însă numele cel mai proeminent în această revistă de tineri, continuă Petre Răileanu, este Alexandru Macedonski (1854-1920), poetul care, singur, asigură trecerea de la romantism la simbolism şi la ultimele experienţe poetice, de la Musset la Mallarmé, revendicând totodată statutul de pionier european al versului liber [s.n.] pentru care Macedonski utiliza şi sintagmele «vers simfonic» şi «wagnerian». În revista Literatorul (apărută cu intermitenţe între 1880 şi 1919) el aduce în spaţiul românesc autori de limbă franceză ai epocii, de la Baudelaire la Joséphin Péladan, de la Mallarmé la Maeterlinck şi se afirmă ca un remarcabil novator mai ales în domeniul teoretic. Subiectele sale sunt: extinderea domeniului poeziei, complexitatea sufletului modern, valoarea cuvintelor în textul poetic, simbolismul şi instrumentalismul. Racordat la ultimele tendinţe estetice, Macedonski proclamă dreptul poeziei de a nu mai separa frumosul şi urâtul. Poezia în concepţia lui este un «haos» de spirit şi materie, de angoasă şi de râs nebun, dând o extensie fără precedent spectrului estetic. De la sublim la trivialitate, iată ce trebuie să fie (poezia, P.R.), exclamă Macedonski pe urmele lui Baudelaire. Alexandru Macedonski este un precursor al avangardelor din România, prin opera sa literară poezie, proză, teatru, scrise în română şi în franceză şi în articolele teoretice (s.n.).
Să nu uităm însă că, în revista Literatorul, Macedonski a publicat şi texte ale lui Tristan Tzara. Astfel, el a adus în prim-plan operele unuia dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai dadaismului, cu care a şi corespondat, contribuind la cunoaşterea acestei mişcări moderne în viaţa literară din România.
Despre Alexandru Macedonski, ca precursor al avangardei în România, Mircea Scarlat vorbeşte şi el în anii 80 ai secolului trecut (Vezi articolul Invitaţie la dialog, din revista Amfiteatru, nr. 2, februarie, 1984.): Cât de fecundă a fost, în plan artistic, ruptura produsă de avangardă (prin dislocarea structurilor tradiţionale, ameninţate de academismul ucigător) o dovedeşte cu prisosinţă dezvoltarea literaturii europene în ultima jumătate de secol... Pe lângă precursorii notorii precum Macedonski şi Urmuz [s.n.], noi am oferit avangardei europene promotori activi precum Tristan Tzara, Ilarie Voronca, B. Fondane, Eugčne Ionesco, Claude Sernet, Isidore Isou şi în plastică Marcel Iancu, Victor Brauner ş.a. Lor trebuie să îi alăturăm pe Ion Vinea, prea puţin cunoscut în afara frontierelor noastre, deşi mulţi din cei citaţi îi datorează enorm. După cum îi datorează, direct sau indirect, lui Macedonski, iniţiatorul căutărilor înnoitoare [s.n.]. Germenii româneşti ai avangardismului european merită întreaga atenţie căci, să nu uităm, şampania care va exploda cu atâta zgomot la Zürich, în 1916, era făcută din mustul care fierbea la noi, în toamna lui 1912, când Ion Vinea, Tristan Tzara şi Marcel Iancu editau revista Simbolul....
Şi Marin Mincu, în Avangarda literară românească (De la Urmuz la Paul Celan), Editura Pontica, 2006, scrie următoarele: În spaţiul literaturii române de avangardă un prim autor care este conştient de necesitatea transformărilor din interiorul discursului literar a fost Urmuz. Este cu atât mai fascinantă contribuţia lui la reforma radicală din cadrul avangardismului cu cât pe plan naţional erau în plină ascensiune sămănătorismul şi poporanismul. În acest climat este demn de amintit numele lui Al. Macedonski, care prin publicarea a două sonete în revista condusă de Marinetti, tocmai în numerele închinate futurismului, dă un semnal că poetul român adera, chiar şi formal, la noul mers al literaturii europene (s.n.). (Despre relaţia lui Macedonski cu Marinetti şi futurismul european a se vedea studiul nostru Macedonski în amintirile lui V. G. Paleolog, din revista Literatorul de dimineaţă, nr. 2/ 2024, p. 6).
Prin urmare, Macedonski a fost fără îndoială un poet mare, modern, îndrăzneţ şi deschis spre nou, cu ambiţii de a schimba faţa poeziei epocii sale. Dar să-i dăm ultimul cuvânt lui Vladimir Streinu care, în cronica intitulată Alexandru Macedonski: Opere (I. Poezii), la ediţia critică cu un studiu introductiv, note şi variante de Tudor Vianu (Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II, 1939), din Viaţa Românească, nr. 4, aprilie 1939, spunea: Mişcarea limbajului nostru liric de după Eminescu i-o datorăm lui cel puţin ca direcţie înnoitoare; istoria literară nu va uita că prozei eminesciene i-a urmat o descendenţă strict macedonskiană, care prin D. Anghel, Tudor Arghezi (porneşte ca «instrumentalist» de la Liga ortodoxă a lui Macedonski) şi Ion Minulescu a pregătit poezia română ce avea să apară după 1914; iar amatorul de poeme izolate va reveni totdeauna la armonia stăpânită din Noapte de Decemvrie, cum se revine de obicei la Luceafărul lui Eminescu. Printre atât de feluritele forme ce a experimentat, poetul mânuia cu desăvârşită îndemânare simbolul clasic. Vasul, Bătrâna stâncă, Vaporul morii (în ultima evocându-ni-se parcă un anume episod din odiseea lui Gordon Pym de Poe) şi Noapte de Decemvrie sunt momentele de fericit echilibru ale cunoscutei sale arte formale cu lirismul substanţial, când semnificaţia poetică luminează peste înţelesuri adânci. Cui nu se vor impune apoi marile evocări din Castelul şi Ospăţul lui Pentaur, aceasta putând fi socotită ca Egipetul lui Macedonski, numeroasele reuşite de «orfevru» din Rondeluri, care nu sunt cu nimic mai prejos decât ale lui Banville şi Tristan Corbičre, şi atâtea altele încă, formând adevărate grupuri stilistice distincte? Dar cu deosebire, alături de La vie antérieure de Baudelaire, cititorul va avea pentru visătoria lungă faimosul Avatar: «Domnea în Roma August, era sub cer de Mai / Îmi cântă-n suflet anul, svoniseră dezastre,/ Dar Tibrul printre dealuri curgea ca printr-un rai./ Şi vii, în ochii sclavei, zării cicori albastre.// Vorbi în al meu sânge al patimilor grai,/ Eram atletul plastic întors, abia din castre,/ Şi-am pus sub piept sdrobind-o când lung o sărutai,/ Jeratecul de buze pe florile din astre.// Grădina în odihnă zăcea-ntre ziduri albe.../ Ninseseră din piersici suave flori rozalbe... / Au curs de-atunci noiane de veacuri păgâneşti... //Uitată mi-este groapa sub flori şi sub parfume,/ Dar tot mi-aduc aminte ... fu Cresus al meu nume,/ Şi-n for purtam tunică cu ciucuri elineşti».
Alexandru Macedonski este dar un mare poet antologic, concluzionează Streinu în încheierea cronicii sale.