| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Ion Munteanucântec după plecarea ta oraşul care m-a-nşelat la cărţi trucate şi barbut oraşul care m-a vândut te-a rechemat şi te-am văzut curgeau din nori ploi de vermut şi-alte licori tari, de băut cântau fanfare de-mprumut pentru eroi aduşi pe scut dansau femei sub aşternut drogate cu ceai de năut şi versuri dulci, de-un poet mut erai frumoasă ca la început de lume, când, din lut ne plămădise Dumnezeu anume: eu întâmplare, tu minune (când mă chema Adam, cel de demult, cel căruia-i rămase măru-n gât un fel de amintire de la tine) erai frumoasă ca la început când te-am găsit, când te-am pierdut când te-am găsit, când te-am pierdut
scrisoare despre o ninsoare neaşteptată după ce-ai plecat, a nins pe alei cu flori de gutui, cu albe muşcate se ameţeau de mireasmă tinerii tei prin păduri negre şi ferecate iar acum, pe la noi prin cetate trec poeţi cu alămuri, cu viori, cu de toate, să-şi dea doctoratul în singurătate în tristeţi de duzină, de doi lei... a nins, a nins pe alei cu flori de gutui, cu albe muşcate după ce-ai plecat tinerii tei îţi adulmecă urma dintr-o parte îţi adulmecă urma dintr-o parte
glumeţ e insul ăsta, Dumnezeu glumeţ e insul ăsta, Dumnezeu: făcu din mine câine rău, eu, suflet tandru, de flăcău, (şi de poet, în felul meu) şi iscusit şi derbedeu eu, mână largă, de ateu, eu care vând, numai pe-un leu aripi de înger şi de zeu glumeţ e insul ăsta, Dumnezeu: făcu din mine câine rău, ademenindu-mă mereu cu lesa lui de curcubeu de-am încetat să mai fiu eu straşnic flăcău şi derbedeu şi suflet tandru, de ateu de-am încetat să mai fiu eu
şi s-a ascuns în mine-anume, glumeţ e insul ăsta, Dumnezeu, clădind aici o altă lume unde stau toţi, mai puţin eu, şi s-a ascuns în mine-anume să nu mai pot rosti alt nume vai, ţie, rău şi derbedeu, vai, ţie, trup de lut al meu unde stau toţi, mai puţin eu, glumeţ e insul ăsta, Dumnezeu
colind pentru fratele meu, fratele tău poetului Constantin Preda frunză verde de frunză de gutuie coaptă în spuză şi de fluier crescut pe buză, blestem pe surzi să m-auză: cuvântul cu vântul cuvântă când frate cu frate se luptă când frate în frate împlântă privirea: lance-otrăvită verde de frunză verde şi de tot ce-oi mai pierde frate-al meu, te dezmierde ruga mea şi mă crede: cuvântul cu vântul cuvântă când frate cu frate se luptă când frate în frate împlântă privirea: lance-otrăvită şi iar frunză verde de alte frunze veştede frate-al meu, trezeşte-te, prin cântec zideşte-te prin cântec sfinţeşte-te ningă peste creştete ningă peste creştete
soldatul din noi soldatul se spală cu viaţa pe mâini cu noaptea pe suflet se spală soldatul de dorul de-acasă cu o haită de câini se spală soldatul. pierdut de el însuşi, el e mereu altul. el e mereu altul şi amintirile lui descriu contururi ciudate el se clăteşte cu ziua pe faţă soldatul se-alungă din sine în noapte se-alungă soldatul spre dimineaţă cadenţa soldatul o bate-n pendule şi-n inimi soldatul ne bate cadenţa loveşte cu pumnii, loveşte soldatul, loveşte mereu, să îi simţim prezenţa! loveşte mereu, să îţi simţim prezenţa!
ce m-aş face de-aş fi cerb? cu livada-n spate robă ce m-aş face de-aş fi cobră? m-ar învenina vreo vorbă? mestecând în dinţi pământul ce m-aş face de-aş fi vântul? m-ar mai spulbera cuvântul? încă-odată mă întreb: ce m-aş face de-aş fi cerb? m-ar mai paşte-un fir de verb? m-ar mai paşte-un fir de verb? copil pe Valea Amaradiei (tablou în cărbune) iar bate toamna pe la porţi de fier cu băţul ei de moşier iar scrie versuri noi pe cer cu păsări bete de mister şi de un cântec efemer iar vin poveşti şi iarăşi pleacă peste câmpiile aride iar râd pe dealuri vii gravide cu boabe mari ce-n vin se-neacă iar vine toamna şi ne-mbracă în haină tristă şi posacă. în curtea popii sună-o toacă cu piatra-n geam ţintesc, să tacă mă spune popa? şi ce dacă... mă ceartă popa? şi ce dacă... |