| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemele oraşuluide Ion Munteanuodă pur şi simplu Craiova, rana mea deschisă şi sărbătoare fără lăutari eşti tinereţea mea promisă unui alai de fete mari eşti toată viaţa mea proscrisă ca pe-un altar de chihlimbar eşti invitaţie nescrisă la nunta unor cărturari cu foaia lor încă nescrisă la masa lor din lemn de tisă cu pluta mea din doi arţari scoasă din brişcă de rudari străbat o mare interzisă mă-mbăt cu aceleaşi vorbe mari unei zvârluge de metisă încă visez să-i fiu pândari Craiova, rana mea deschisă eşti jungla mea prietenoasă în care cântă ziua cucuvele şi îşi ascut hienele de casă rânjet şi gheare, colţi, măsele, adulmecând pe fiul mamei mele eşti leagăn dulce, vin de masă, Craiova, boala mea aleasă, eşti nunta mea fără mireasă, aici mă simt pierdut, mă simt acasă aici mă simt pierdut, mă simt acasă îţi scriu din târgul meu boem ninge din nou în târgul meu boem, nici lacăte la porţi n-avem, să ne ascundem de blestem, nici vodcă nu putem să bem la gândul că nu ne vedem în anotimpul de polen
doar întâlnirea cu Verlaine şi cu trimisa lui, Marlen, (ce îmi recită stihuri Zen, fără basma şi sutien) îmi aminteşte de Eden, de tot ce-am fost şi ce suntem tu nu ne vrei, dar noi te vrem, frumoaso ca un vechi poem, nălucă, animal totem, eşti tot ce-avem şi ce n-avem în anotimpul alb, harem, tu ne-amăgeşti că ne vedem iar anii trec cum trece-un tren printr-o câmpie verde-crem şi va muri şi-acest catren, lipsit de sevă, banal, tern, iar eu rămân, ca şi Verlaine, să te aştept aici, etern mai beau şi ei, şi noi mai bem, (doar vodcă nu putem să bem) când ninge-n târgul meu boem fără să ştim când ne vedem, nălucă, animal totem, ne auzim? ne mai vedem? |