A găsit-o îmbrăcată într-un kimono înflorat, din mătase, cu guler mic, care se închidea într-o parte, sub umărul drept, într-un bumb din acelaşi material. Nu era un kimono tradiţional, ci mai degrabă o rochie lungă, cu mâneci largi, evazate, până mai jos cu o palmă de cot. Peste mijloc, purta un fel de brâu lat, auriu, cu mici flori de câmp, de culoare închisă, prins la spate într-o fundă enormă. Era o primăvară târzie pe îmbrăcămintea acestei fete, un răsfăţ al florilor roşii de trandafir, mari cât pumnul, pe un fundal bleumarin. Roze plutind pe cerul senin sau zburând pe apa mării, după cum îţi permite fantezia să le vezi… Părul îi era lăsat să curgă liber pe umeri, ca două puhoaie negre de apă, despărţite în creştetul capului de o cărare dreaptă, trasată probabil cu pieptănul pătrat, din os sculptat, cu dinţi lungi, nu mai mare decât căuşul palmei, pe care el l-a observat de cum a intrat în încăpere, pe măsuţa din faţa oglinzii. Camera era identică cu a lui, din căminul de băieţi, singurele obiecte care le diferenţiau fiind această masă de toaletă şi oglinda din apropierea băii. Alături, pe pervazul ferestrei închise, într-un mic vas din ceramică neagră, în formă de gondolă, ardeau câteva beţe parfumate, răspândind în încăpere parfum de santal. L-a întrebat dacă doreşte vin de orez din zona sa natală, sau preferă ceai Gyocuro. Fără să aştepte răspunsul lui, în timp ce căuta într-o cutie pictată, din lemn de trandafir, fata i-a spus că a mai descoperit şi câteva pliculeţe de ceai alb, din muguri de Shui Hsien, dacă doreşte. El i-a mulţumit, spunându-i în glumă că tot ce va fi bun pentru ea, în această seară, va fi bun şi pentru el. Adică… „preferă orice”… Amaya a adus o sticlă de nihonshu, explicându-i că este un saké special, fără alcool adăugat („Nici măcar o uncie, să ştii! Alcoolul din băutură este doar cel natural, rezultat în urma fermentării orezului…”). L-a rugat pe el să desfacă sticla şi să-i golească conţinutul într-un vas din porţelan, cu gură largă, ca o vază de flori. S-au aşezat apoi pe podea, el turceşte, fata cu picioarele sub ea, pe două covoraşe moi, rotunde, scoase dintr-un geamantan, şi au început să bea din ceşti mici, ca două boluri minuscule. Băutura le-a înmuiat încordarea şi i-a binedispus, invitându-i la vorbă, în acea poziţie destul de incomodă pentru el. Au spus glume şi au râs ca doi copii. După ce au băut şi ultima picătură de „vin de orez”, povestind vrute şi nevrute, cu mult haz, mai ales de la repetiţiile lor, s-au ridicat, nu înainte ca Amaya să-şi plece capul de câteva ori spre palmele unite din dreptul inimii, ca într-un gest de recunoştinţă pentru clipele frumoase petrecute împreună. El a înţeles că trebuie să plece, iar la uşă şi-a permis s-o sărute pe obraz.

A doua seară, după concert, discret, a fost din nou invitat în camera ei. De data aceasta, fata purta un kimono alb, cu boboci şi trandafiri negri, din pânză fină de in, cu guler înalt, întărit. Cordonul negru, dantelat pe margini cu mătase albă, nu mai era atât de lat şi de lung, încheindu-se la spate cu ajutorul unui ac de broşe. Beţişoarele care ardeau în aceeaşi gondolă din ceramică neagră împrăştiau acum în cameră aromă de ambră… L-a servit cu tăiţei fierţi şi răciţi, amestecaţi cu sâmburi de migdale, alături de un sos delicios, aromat, şi l-a învăţat, amuzată, să mănânce cu beţişoarele din lemn. Iar ca băutură, înainte de a servi ceaiul, a adus o cană cu lapte de susan, îndulcit cu sirop de agave. Trebuia să facă cineva primul pas, şi cine să-l fi făcut, dacă nu el? Cu vârful degetelor, a atins-o pe suprafaţa palmei, iar ea nu şi-a retras mâna. I-a mângâiat părul, iar ea nu şi-a retras capul. A intenţionat s-o prindă în braţe şi s-o sărute, când s-au ridicat de la masa aceea incomodă, de pe covor, iar atunci ea s-a împotrivit, retrăgându-se câţiva paşi. Astfel, el a înţeles că grăbise un pic lucrurile şi, stingherit, s-a îndreptat spre uşă. Înainte de a-i călca pragul, i-a cerut iertare şi i-a povestit despre un obicei din ţara lui, care cerea ca bărbatul, atunci când întâlneşte sau se desparte de o femeie, este obligat să-i sărute mâna. Legământ de vasalitate, păstrat din perioada medievală, explică el, adică oricând în slujba frumuseţii şi bunătăţii femeii. Vasal în slujba stăpânului… Şi i-a cerut palma, punându-şi preţ de câteva secunde buzele pe degetele ei delicate.

Următoarea seară nu s-au mai întâlnit şi nici nu şi-au vorbit, la repetiţii sau după concert, când toată lumea felicita pe toată lumea. Ei n-au ajuns să se strângă în braţe, pentru reuşita muncii lor, găsindu-se la polul opus, unul faţă de celălalt, la extremităţile scenei aceleia mari, amenajată de municipalitate în aer liber. La fel a trecut şi seara următoare, iar ei se purtau de parcă nici nu se cunoşteau. Mai aveau trei sau patru concerte de dat şi urma să plece. Deja unii muzicieni îşi pregăteau bagajele, locul lor urmând a fi luat de alţi tineri instrumentişti şi solişti vocali, care vor alcătui o nouă orchestră, cu un nou program… Cu un nou dirijor…

Abia în cea de-a treia seară Amaya i-a şoptit la ureche, când au ajuns să se îmbrăţişeze şi să se felicite pentru reuşita concertului, că îl aşteaptă în camera ei, la ceai. S-a grăbit să urce, dar şi-a propus să schimbe ritualul oriental, de care se cam plictisise, ducând cu el o sticlă cu vin roşu, sec, un clasic „San Felice Chianti”, pe care dăduse o grămadă de bani… Kimono-ul ei avea acum trei culori: alb, verde şi galben, de la narcisele mari şi de la frunzele lor subţiri, precum nişte pumnale lungi, vegetale, răsfirate la întâmplare în imprimeul mătăsii. O altă primăvară, de data aceasta timpurie, răzbătea din întreaga ei fiinţă. Au mâncat sushi, preparat dinainte de Amaya dintr-un orez alb, cu bobul scurt, cum nu mai văzuse, şi bucăţi de somon crud, sărat, cu sos dulce de soia, şi au băut vinul adus de el, din pahare obişnuite de apă. Nu s-au mai aşezat pe jos, ci el a stat pe pat, iar ea pe un scaun cu spătar, având între ei un taburet ce ţinea loc de masă.

La plecare, oarecum resemnat, intenţionând doar s-o sărute pe obraz, el întâlni în cale buzele ei cărnoase, la început reţinute, apoi din ce în ce mai lacome, care se prinseră de ale lui cu înfrigurare, parcă dintr-o instinctivă teamă de singurătate. Fără să se mai gândească la ce se cuvine şi nu se cuvine să facă, după tradiţia ei orientală, o prinse în braţe şi o strivi de pieptul lui. Sub kimono găsii trupul ei cald, gol, care îl chema irezistibil… Sânii ei mici, rotunzi, ca două poame dulci, aşezate în bătaia vântului pe aceeaşi creangă, aşteptau buzele lui să le domesticească neliniştea, după ce atingerea palmei mai mult îi agitase… Fata nu se mai împotrivi, ci se lăsă condusă spre pat, supusă. Aici, cu o mişcare fermă a mâinilor, ea şi desfăcu cocul, scoţându-şi cele două ace lungi, din lemn de santal, cu capete sculptate, şi îşi lăsă părul slobod, care o ascunse pentru câteva clipe de privirea lui flămândă. Îl uimi calmul cu care şi-a scos, apoi, kimono-ul, aşezându-l cu grijă pe un fotoliu, într-un dans mirific al mâinilor, ce îl făcu să creadă că asista din nou la un ritual. Cu zâmbetul pe buze, privindu-l în ochi, fata parcă lua lumină de la flacăra care îl mistuia pe el. Când şi el îşi scoase hainele, cu o grabă care îl făcu să se împiedice şi să se ruşineze, o găsi aşezată pe marginea patului, rezemată de pernă, picior peste picior, ca într-un fotoliu. Cu mâinile încrucişate îşi acoperea sânii, deşi părul îi ascundea cu totul. N-o făcea din pudoare, după cum a constatat mai târziu, ci dintr-o convenţie pornită din tradiţia ei, prin care îşi arăta respectul faţă de el: complet goală, putea sta numai în braţele lui. Se ridică şi înainte de a i se lipi de piept, aşteptând s-o ia pe sus şi s-o aşeze deasupra aşternutului, ca pe un trofeu preţios, îl salută cu o uşoară înclinare a capului. Un fel de „bine-ai venit”, un fel de „bine te-am găsit”! Un ritual de încredinţare, de dăruire necondiţionată, sinceră şi totală. Un gest de supunere benevolă, pentru totdeauna, precum acela al vasalului medieval faţă de seniorul lui european... Sărutul care urmă pecetlui în convingerea ei această hotărâre nerostită, sărut la fel de blând precum felul în care ea îl domolea şi îi răspundea la mângâieri, impunând un tempo armonic şi armonios, fără grabă, ca într-o muzică suavă, tradiţională, scoasă de un instrument vechi, un koto cu strune din fir de mătase. Se contopiră precum picăturile de ploaie cu colbul învolburat al drumului ars de secetă, geamătul ei pierzându-se în pernă, reţinut... Lui nu-i fu greu să constate că Amaya trăia pentru prima oară experienţa unirii cu trupul unui bărbat, de aceea răspunse blând, fără precipitare, mângâierilor ei firave, lente, de parcă aveau tot timpul din lume. Renunţă la calcul, la acel control al minţii, doar atunci când simţi deplina ei eliberare de teamă, odată cu primele ei încercări de a-i ieşi în întâmpinare...

Fata nu-i vorbi şi-i puse şi lui mâna pe buze când, după regăsire, a încercat să-i spună despre trăirile lui. Nu era nevoie, ea ştia, aplecându-se din nou spre el, şi cu aceeaşi seninătate a chipului îşi lipi fruntea de pieptul lui. Corpul ei mirosea a iasomie, la fel cum îi mirosea părul, patul, camera întreagă... Curând, parcă amintindu-şi de-o datorie ce-o avea la el, sau poate pentru a-l închide definitiv în amintirea ei, îl rostogoli pe spate şi cu aceleaşi mişcări uşoare, leneşe, porni a-l cerceta cu buzele pe tot corpul, şi numai noaptea aceea întunecată, pe care o lăsa părul ei în urmă, mai putea ascunde câte ceva din înfiorarea lui...

Serile următoare, câte au mai rămas, el se furişa, după ora zece, în căminul fetelor, rămânând în camera ei până la şase dimineaţa, când zorile începeau să lumineze ferestrele. Atunci sărea de la etaj direct în strada îngustă, pietruită, pe care se afla şi căminul băieţilor...

Au ţinut legătura mult timp, după aceea, scriindu-şi scrisori lungi, optimiste, de oriunde se găseau prin Europa. Îşi mărturiseau amândoi dorinţa de a se reîntâlni şi de a se redescoperi în tumultul mângâierilor... Odată, prin colet poştal, Amaya i-a trimis o vestă din mohair, moale, mătăsoasă, împletită chiar de ea, pe care el a purtat-o mult timp, cu mare plăcere... După câţiva ani se afla la Madrid, plecat din Germania de curând, fără bani, cu un statut destul de incert, din cauza faptului că nu-şi găsise un loc de muncă sigur şi stabil. La Berlin şi, apoi, la München, încercase tot felul de slujbe temporare, nu numai legate de muzică, şi se cam săturase... Au fost ani dificili, de care nu-i face mare plăcere să-şi amintească. În această perioadă, într-o zi, din Barcelona a primit un telefon de la Amaya. Venise în Spania, invitată de un teatru de operă să joace rolul nefericitei Cio-Cio-San, din Madame Butterfly, şi îl anunţa cu veselia ei molipsitoare că urma să-l viziteze. Dar cum el traversa acea perioadă dificilă, fără bani, fără loc de muncă, a amânat întâlnirea, invocând un motiv oarecare... Pentru când? Pentru vremuri mai bune...

Din momentul în care, cu vinovăţie, a pus receptorul în furcă, nu a mai aflat nimic de Amaya, decât faptul că a refuzat rolul şi s-a întors în ţara ei. A căutat-o, în anii care au urmat, de nenumărate ori, aflând că devenise o soprană cu nume de răsunet în lumea muzicii de operă, dar n-a reuşit să dea de ea. Potrivit înţelepciunii ei orientale, prin tăcere, fata părea să-i transmită un mesaj mai limpede decât lumina dimineţii: dacă nu putea trăi cu cinste alături de el, ea alesese să dispară, pentru totdeauna, din viaţa lui... O, Butterfly! Butterfly!...

(Fragment din romanul Aventurile amoroase ale unui familist convins)